La o bere in USA? sau pe un peron amar…

Anul trecut pe vremea asta mă plângeam că vreau să mai stau puţin la 19. 20 nu mi-a plăcut nicio clipă. E o vârstă prea rotundă. 21 mă sperie, dar parcă sună promiţător şi permiţător. Îmbătrânesc, e clar, dar încă nu evident. Pot să beau alcool în Hamerica… cât de încălzitor.
Anul trecut de ziua mea se stingea lumina, anul acesta s-a schimbat ora. Ce se va întâmpla anul viitor?
Apropiaţii îmi aruncă câte un “La mulţi ani” încâlcit, grăbit şi de decor, îmi urează câte-n lună şi stele, unii îşi amintesc abia acum de existenţa mea. Ori un memento, ori nebunia de pe hi5 care-ţi sare-n ochi când e ziua cuiva. Trilulilu şi ejobs mă felicită cu fast. De ce? N-ar trebui sa jelim când ni se scurge timpul prin clepsidra existenţei?
Eu stau într-o gară “proaspăt” renovată şi privesc cum un tren întârziat te duce spre departe aşa cum te-a adus. De ce vârsta nu întârzie? Fug înainte ca trenul să plece dând vina pe ploaia care s-a pornit şi nu pe faptul că şuieratu-i pustiu de rămas bun mi-ar întoarce colţul gurii pe care privirea ta mi l-a înseninat. Rămas bun, fiinţă cu antene!