Patria lui Nu

Nu ştiu de ce, aproape de fiecare dată când încep să scriu ceva, încep cu o negaţie. E ca şi cum cuvintele mele s-ar desprinde din patria lui “NU”. De parcă le-aş extrage dintr-un mănunchi plin de litere şi le-aş înhăita în cele mai firave şi siniste în acelaşi timp, compoziţii.

Am încercat, în plimbarea mea prin grădina literelor, să le culeg pe acelea mai palpabile şi să le îmbin în sensuri care uneori, să nu fie cuprinse de oricine.
Am încercat să strâng în foile mele acele cuvinte care nu se pot pierde, de care să nu mă pot depărta.
Până când nu au început ele să se despartă de mine, chiar credeam că am prins bine condeiul. După ploaia strigătelor, a reproşurilor, condeiul a devenit din ce în ce mai alunecos şi simt că îl voi scăpa. Prea atentă fiind să-l ţin cu mine, pierd din gânduri şi idei, iar peniţa nu mai aşează pe hârtie decât semne pustii.
În spaţiul NU se pare că ideile nu se mai îngemănează cu cerneala.

Ochii mei injectaţi mereu caută acea portiţă care duce spre tărâmul “DE CE NU?”, dar mâinile-mi sunt prea obosite să dea deoparte pânza ce s-a pus în cale. Sunt obosite pentru că au stat prea mult încrucişate. Descleştarea lor aşteaptă o motivaţie. Un rost de a scrie!