Mă dor cuvintele acestea neînsufleţite. Mucegai de vise s-a pus peste ele. Dacă prin durerea mea ele ar putea prinde viaţă, poate m-aş sacrifica treptat, dar simt că ele vor să trăiască o dată cu mine, vor să alunge egoismul din mine, dorinţa lor e să bucure multe perechi de ochi, nu doar întunericul sufletului meu. Vor să mă ajute să nu fiu degeaba, să le ajut să fie !Eu şi cuvintele mele, dacă aş putea cumva să le resuscitez. Atunci sper şi cred că aş putea schimba ceva. Că aş dezgropa un scop, o salvare, un rost. Alături de cuvintele acelea nu mi s-ar mai părea în van existenţa mea.
Înşir aceste rânduri în miez de noapte şi nu din lipsă de ocupaţie. Nici măcar din pricina unor idei înalte. Din nefericire, nu mă încearcă aşa ceva. Scriu totuşi din dorinţa de a fi pregătită, trează, atunci când ele se vor întoarce la mine. Vreau să le întâmpin cu curaj, chip senin, cu sufletul limpede. Vreau să fiu capabilă să le folosesc aparte. Să simt că nu irosesc aiurea hârtia, să ştiu că măcar o persoană va zâmbi sau va lăcrima deasupra acestor arcuiri de peniţă. Eu şi cuvintele mele… Together we will live forever?
Later edit:
Ce sunt?
Un colţ abrupt, o lacrimă,
Un scrib uitat.
Un cântec răguşit
Degeaba.O coală albă, o scânteie,
Un scris stricat.
Un suflet prăbuşit
De teamă.
Versuri scrijelite de mine în apogeul crizei scrisului.
Be First to Comment