Despre scris si amintiri

Se zice că scrisul se uită sau mai bine zis, modul în care scrii se erodează dacă nu-ţi pui zilnic condeiul în mişcare. E adevărat. Mă lovesc de asta de fiecare dată când încep să scriu după o pauză de zile, uneori chiar săptămâni (ruşine mie!). Şi nu numai că-mi vine mai greu să scriu, dar observ că de ceva timp doar în faţa calculatorului îmi mai vine inspiraţia. Numai cu tastele în dansul lor frenetic, fără degete strânse pe vreun pix.

Caligrafia se transformă treptat într-un „domeniu defunct”. Nu pot să nu-mi amintesc, o dată cu asta, o perlă a doamnei diriginte din liceu, care deseori ne întreba zâmbitoare: „Cine ştie să scrie frumos la calculator?” şi nu avea încredere decât în cei mai buni elevi. Ce vremuri!

Să scriu frumos, caligrafic vorbind, nu ştiu dacă am reuşit vreodată, însă aveam şi încă am uşurinţa de a-mi adapta şi schimba scrisul uneori, de la literă la literă. Produsul e haotic. Şi tot un fel de adaptare aş numi şi faptul că, încă din generală, mă trezeam la un moment dat scriind precum persoana de lângă mine. Mă refer aici la colegii de bancă. Şi au fost multe persoane, prin urmare multe, prea multe stiluri de scris.

Cred că aş putea păcăli un grafolog. Ar fi greu să-mi recunoască scrisul când nici eu nu mai ştiu cum scriam acum câţiva ani, de exemplu. Uneori ca un medic, alteori ca tata. Câteodată foarte curbat, prea rar toate literele egale şi prea des cu „u” şi „n” cam la fel. Nu ştiu cât şi cum îmi reflectă personalitatea. Probabil spune că-s o hoaţă. Că iau puţin de peste tot. Un fel de Tarantino? Glumesc, bineînţeles.

N-o fi un păcat aşa mare că mai furam câte-o căciuliţă mai interesantă de „ă” şi de cele mai multe ori neintenţionat. Măcar de mi-aş fi ales o victimă cu scris frumos. Ah, era Viorela, colega lăudată de toţi profesorii pentru scrisul ei, dar n-am reuşit niciodată să mă apropiu de ea. Oricum parcă fiecare literă sau câte un cuvânt întreg îmi aminteşte acum de cineva, de altcineva. Scriu şi mă gândesc la oameni. Păstrez în scrisul meu haotic de pe hârtie câte-o amintire, câte-un om drag sau nu, pe care altfel nu-l mai pot aduce aproape.

Am scris iniţial postarea asta într-un carneţel şi pot spune că m-am gândit în timpul ăsta la cel puţin cinci foşti colegi, chiar şi la doamna învăţătoare, pentru care eram o enigmă, la profa de română din generală, a cărei febleţe am fost până la primul şi ultimul patru pe care mi l-a dat cu lacrimi în ochi dintr-un motiv prea stupid (râdeam de rupeam banca în timpul orei şi stăteam chiar în prima bancă). Mi-am amintit, tot scrijelind aici, şi de diriga din generală, a cărei semnătură mă fascina şi pe care mereu o imitam – îmi ieşea de minune! Şi de colegul meu, Niki, care scria cu „â” la început de cuvânt, iar substantivele proprii le lăsa fără majuscule. Ţin minte că la un moment dat nu doar că-i „furasem” stilul scrisului, oribil de altfel, ci şi nebunia de a renunţa la majuscule. El n-o făcea intenţionat.

E un exerciţiu interesant să mai scriu din când în când pe hârtie. Aş vrea să nu fie doar atât şi să-mi redevină obicei. Să scriu mai bine cu trei degete strânse de „pană” decât cu zece aruncate pe taste. Şi mai ales, să scriu ca să-mi amintesc de oameni. Răscoleşte în mine atâtea amintiri, de parcă aş gusta până la refuz din madlena lui Proust.

Diana Written by:

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *