Într-un oraş – ca-ntr-o relaţie

E rătăcitoare, fără casă, şi îşi schimbă fără încetare locuinţa. Nu reuşeşte să se simtă acasă niciunde.

Asta spunea cineva, aş prefera să spun că nu cu ură, despre mine. Nu m-a pus pe gânduri. La momentul respectiv chiar ajungeam la al 4-lea oraş în care urma să locuiesc, fără a calcula locul de baştină. Nu aş vrea să explic povestea rătăcirii mele sau să mă explic.

E firesc, dacă nu te naşti şi nu creşti într-un oraş mare, să schimbi oraşele pentru studiu, e firesc să te loveşti de alegeri şi să dai greş ori poate chiar ăla să-ţi fie drumul. Ce nu e mereu firesc şi ţine de fapt de spiritul, de data asta rătăcitor, al unor oameni, e să nu-ţi găseşti locul nicăieri.

E relaxant să te iei să te plimbi din când în când, să-ţi petreci sfârşiturile de săptămână mai mult pe trenuri, dar nu să schimbi la câteva luni locul unde te odihneşti în timpul săptămânii, după şcoală. Nu sunt nici cortorar, nu lucrez la circ, nu-s nici în turneu şi nici ceva din ceva sectă ori grouppies.

Sunt doar un om care încearcă, unul care se aprinde repede şi nu stă prea mult pe gânduri; care, orbit de bine şi presupusele oportunităţi ce se întrevăd şi ce par posibile doar într-un loc, îşi ia zborul către alte locuri. Repet, fără să gândească prea mult. Gândurile îi sunt păstrate pentru cele mai încâlcite interpretări ori pentru orele neobişnuite ale nopţii, când somnul dispare subit.

Un om care se alege cu experienţe, unul care ia la început, plin de entuziasm, oraşul la pas, se rătăceşte, râde şi se bucură de fiecare lucru diferit pe care-l observă. Unul care s-a aruncat pripit într-un fel de pseudo viaţă care poate fi la fel peste tot, dar uneori e una în care nu mai simte.

Am stat trei ani la Sibiu pentru facultate şi când am plecat de acolo n-am simţit decât dor pentru nişte prieteni pe care am făcut tot posibilul să-i văd destul de des, dar n-am simţit nicio clipă că m-aş muta înapoi. A fost un fel de relaţie serioasă, de lungă durată, dar care a devenit comodă, lejeră, lipsită de orice provocare, una sudată în timp, dar din care te poţi rupe fără să mai priveşti în urmă, ca într-un cuplu în care amândoi au înţeles şi au acceptat că e gata. Fără alte discuţii sau reproşuri, cu povestea încheiată şi sufletul împăcat, dar dornic mereu de revederi turistice, festivaliere, în cazul de faţă.

După şase luni de Cluj, pot spune că acolo, pe malul Someșului, am trăit ca într-o relaţie nebună, cu multe nopţi albe, năbădăi, ca o relaţie ce îţi dezvăluie lucruri ce trebuiau descoperite din timp, cu zâmbete şi plimbări în noapte, de mână cu oraşul. O relaţie cu surprize, dar pentru care, din prea mult bine şi nicio responsabilitate, nimic foarte serios ori care nu poate fi realizat de departe, îţi dai seama, frustrat, că nu mai ai nici timpul, nici vârsta să continui.

Dar traiectoria schimbată subit poate fi o greşeală bolnavă sau poate că abia acum a trebuit să-mi apară în cale oraşul aventură. Aventură nu atât cu distracţii, trecând peste bucuria oricărui început din orice fel de relaţie, cât cu nişte răni ce vin prea rapid, pe care nimeni nu le mai înţelege, că ajungi să le păstrezi doar pentru tine, când oraşul nu te mai aude, pentru că taci.

Un one-night stand al traiului într-un oraş care nu face altceva decât să-ţi arate realitatea aşa cum e ea după ce creşti şi te grăbeşti: cu lipsuri, cu palme, cu probleme şi griji ascunse. Pentru că eşti singur (înconjurat sau nu de oameni). Şi pentru că aici ţi se repetă până reuşeşti să înveţi şi să aplici: Nimeni nu trăieşte pentru tine, nu-şi pune problemele tale în cârcă şi nu face scamatorii ca să-ţi fie alături dacă nu poate altfel. Doar pe tine te ai. Timişoara e aventura ce vine cu un puseu de maturitate.

Acasă nu cred că m-aş putea simţi nicăieri în afară de ACASĂ – adevărata casă, acolo unde, atât timp cât nu mi-am format altundeva o familie, am părinţii şi, scuzaţi clişeul a la Creangă, amintirile din copilărie.

Însă mai preocupată decât de locul unde mă simt ca acasă, sunt de locul unde m-am simţit bine şi nu mi-am dat seama. O relaţie nebună, dar fără responsabilităţi pe moment, nu e musai una care trebuie să înceteze. E bine, poate, să pui pauză, să cugeţi, să te întorci apoi la el… să petreci o zi cu el, să sorbi o cafea în cafeneaua preferată şi să te plimbi pe străzile pe care te simţi în siguranţă la orice oră. Şi doar după o zi să ţi se sape în suflet cu indoiala, regretul, dorul şi realizarea că ăsta a fost locul unde chiar te-ai simţit bine. Şi dacă îţi forţezi nu atât imaginaţia, cât ambiţia, poţi transforma asta în ceva responsabil. Mi-e dor de Cluj.