Eu nu prea le am cu poezia, mă refer aici la partea de scriere, că de citit nu m-aș sătura niciodată, nici măcar nu mai știu ce sunt, știu doar că azi, la prezentarea cărților lui Matei Vișniec, după ce a spus că va dărui 4 cărți studenților, am fost student, bineînțeles. Deși, repet, nu am darul de-a scrie frumos în versuri, parcă emoțiile trăite și tremurul ce mi-a cuprins și gândul, mă obligă să încerc să transpun așa niște sentimentele. Dar nu e poezie.
Mă opream de prea multe ori la diverta când ajungeam mai repede la cursuri
De fiecare dată mă opream în fața aceleiași cărți
Ea se deschidea mereu la pagina următoare
Iar cursurile deveneau scursuri epuizate de puterea poeziei
din paginile lui Matei Vișniec
Mă așezam câte cinci minute
“La masă cu Marx”
Acum stă lângă mine pe masă
Poetul cadorisește azi studenții
Pe lângă asta, imaginea cu Nichita Stănescu dormind sprijinit pe Vișniec,
Iar el stând nemișcat, să nu-l deranjeze pe acest “dumnezeu”
Care nu doar că îi știa numele, dar îi citise și cartea
Da, aceea, “Orașul cu un singur locuitor”
Care stă pentru o vreme împrumutată în biblioteca mea
Ei bine, cu această imagine, m-a cadorisit și cu niște lacrimi.
Smulsă de acolo, orice trăire pare acum absurdă, când tremurând sub puterea emoției absolute, mi-am dat seama că nu-mi mai doresc altceva de la ziua asta.
Be First to Comment