Ziua 4 la FITS – ziua iubirii

Ieri am văzut aproape doar spectacole legate de iubire la festival.

Camera Izabelei – Laugh and be gentle to the unknown

Mi-am început incursiunea în teatru cu un spectacol lectură la Humanitas, “Camera Izabelei”, scris de Jan Lauwes. Tema centrală nu era tocmai iubirea, spectacolul este unul despre trecut, cel al Izabelei, povestea curge lin, cronologic, fiind singura de altfel, din portofoliul dramaturgului, care parcurge acest traseu. Autorul a scris această piesă după moartea tatălui său.

Ulterior, Jan a precizat că după această piesă, și-a schimbat total stilul, dacă până atunci scria negru, de atunci scrie alb. Spectacolul a fost pus în scenă de studenții de la actorie din Sibiu, sub bagheta lui Bogdan Sărătean (pentru prima dată în lectura altor actori). Printre povestirile Izabelei alături de persoanele ce i-au marcat viața, se mai strecura și câte un cântecel (pentru o mai bună conectare cu publicul, care păstrează mult mai ușor în minte astfel de momente).

Noi 4

Am spus-o și-o repet, când vine vorba de condiția femeii, cu-atât mai mult a celei aflate în suferință, cruntă durere, dezamăgire și neputință, scoate Lia Bugnar niște texte de parcă îți citește din suflet.

“Noi 4” este un spectacol-culise. Cele patru fete, printre care și Lia, se transpun mai degrabă în rolul actrițelor din ele, decât în personajele piesei. Prin implicare în rolul pe care-l joacă zi de zi, acela de artist al scenei, își arată, pe rând, personalitatea și te cuceresc dincolo de rolul jucat.

Afisul meu preferat de la FITS
Afisul meu preferat de la FITS

De un umor incredibil, “Noi 4” spune povestea Mariei, tipul femeii senzuale, misterioase și pasionale dar nefericite, care este înșelată de soțul ei. Acesta îi mărturisește că mai are două iubiri, pe Otilia și pe Ilinca. Într-un final, după cele mai încâlcite discuții, Ilinca se dovedește a fi cea pe care Victor o vrea, iar asertiva Otilia este, de fapt, mama lui, care l-a abandonat când era mic.

Spectacolul “cu buget mic”, de la compania “Teatrul nu e o clădire”, regizat de Dorina Chiriac, a pornit de la o idee venită la cafea, în timp ce fetele, stăteau la o terasă și au fost întrebate de câteva ori dacă nu cumva repetă. Și se pare că a mers în aceeași direcție, pentru că sunt sigură că mulți dintre spectatorii de aseară au avut aceeași nelămurire.

Iubirea Fedrei

Ei bine, spectacolul ăsta m-a întors pe dos, dar nu în sensul ăla în care ți se dărâmă toate credințele și tot ce credeai c-ai construit din posibilele răspunsuri la te miri ce întrebări, ci se dărâmă așteptările, o oră și ceva din viață și energia.

Teatrul trebuie să transmită energie, spectacolele să te prindă și surprindă, să nu simți cum trece timpul, să-ți pară rău că trece prea repede. Să te implici măcar cu un sfert de fărâmă de sentiment și să ieși de-acolo poate un om mai bun, un om cu un răspuns, cu mai multe întrebări, intrigat. Dar nu dezgustat, cum am ieșit eu ieri de la acest spectacol.

Ok, am înțeles, tragedie antică, ușor modernizată de sârbi, spectacol liniar, obscenități, transmiterea adevăratelor emoții printr-un ecran, singurul loc unde personajele erau ele și alte astfel de elemente, însă pentru mine n-a însemnat nimic.

Aici îmi revine gândul pe care-l aveam acum ceva vreme, nu mai știu dacă de un an sau doi, tot la FITS, gând spuneam că tocmai asta iubesc eu la acest festival, faptul că unele spectacole te pleznesc, altele te ridică, pe unele le urăști, în altele ai juca și tu, că parcă-s rupte din tine sau îți încălzesc clipele. Prin asta, FITS-ul are intrigă.

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *