Am părăsit perimetrul Peninsulei luni dimineața, după patru nopți dormite ba în sac, lângă corturi, ba cu porția în cort și după câteva zile de mâncat ce-am putut la buget redus și ofertă vagă (serios, mi-ar fi prins bine o omletă!). Dar acestea-s cele mai puțin importante detalii ale experienței mele la Peninsula, ajunsă la a 10-a ediție.
Sosirea la festival a avut drept soundtrack ultimele piese din concertul Zdob și Zdub. Am alergat în fața scenei pentru a-i trage în chip pe cei mai energici oameni pe care i-am văzut de atâtea ori pe scenă. După o porție de zdobi de întâmpinare, la scena Kiss Terace ne așteptau cei de la Byron pentru… i-aș spune delectare. Au avut un concert cald, deschis, sincer, din care n-au lipsit cover-urile despre care mulți de pe acolo nu știau că-s cover-uri, dar asta e altă poveste. E vorba, desigur, de un perfect de Timpuri Noi și granița din ranița Adei Milea.
Deși nu-mi planificasem să ajung de joi la festival, iată că s-au aliniat planetele și-am reușit, la finalul serii, să-mi împlinesc un vis mai vechi. Da, am ascultat live, cu ochii-n lună și stele, întinsă pe iarbă, cu paie-n păr și vise-n gând, “Sultans of Swing”. E un loc bun, au spus The Straits despre România, și-au continuat să ne relaxeze cu muzici cumva apuse, dar perfecte pentru un final de primă seară.
A doua zi m-am surprins bălăcindu-mă în ștrandul de care mă feream anul trecut. Între timp am cam învățat nu numai să plutesc, ci și să par că înot. Complexul Weekend a fost o binecuvântare printre zilele toride și câteodată obosite de energia festivalului. Fie în apă, dar mai ales sub umbra deasă, peninsularii așteptau să înceapă iar concertele, refăcându-se după nopțile mai mult sau mai puțin aburite.
Nu mi-a prea plăcut că se cerea taxă pentru încărcatul telefoanelor, fie ea și de 3 lei, așa că am apelat fie la zona intimă din cadrul Peninsulei, unde m-am împiedecat și de completarea unui chestionar (multe și interesante studii se fac la Peninsula, ai crede c-au fost invitați chiar și cercetătorii britanici).
Când aștepți prea multe artificii, primești scântei
Și pentru că sâmbătă seara mă aștepta concertul care m-a convins să merg și tura asta la festival, deși pe băieții de la Travka i-am mai ascultat live de nenumărate ori, mi-am exersat, cu neîndemânare, e drept, capacitatea de a aștepta răbdătoare. Au cântat la Ciuc Live Stage, după vreo 20 de minute de probe de sunet. Știam că va fi unul dintre cele mai lungi concerte Travka (1h30), însă nu te poți ambala în fața neprevăzutului. A fost, totuși, un concert concentrat :), chiar dacă “ochiul a cerut lumină” prea devreme. Au cântat și piese noi și ne-au spus că-n octombrie vor lansa al treilea album.
În timpul ăsta, la Main Stage se pregăteau să intre pe scenă cei de la Vița de Vie. La Ursus Evolution au promis că, odată cu împlinirea a 15 ani de activitate, vor da startul unui album și turneu acustic. Am avut norocul să aud câteva variante semi-acustice și la Folk You, însă pe scena mare a Peninsulei, în fața unui public generos, aplaudac și entuziasmat fără măsură, am savurat altfel piesele, chiar dacă într-un colț de suflet sufeream de soarta concertului Travka.
Diversitate, silent party și libertate printre gratii
Atmosfera festivalului nu te lasă să uiți de tine sau să te așezi la umbra anumitor gânduri, chiar dacă nu mi-au fost pe plac toate muzicile (și nici n-are cum să fie bine așa, că mi-ar fi fost rău pe-acolo între oameni cu gusturi fix ca ale mele). Îmi place diversitatea și mă bucur de evenimentele care te intrigă prin varietate. Bine, până la un punct. E drept, la cortul Freedom Arena n-a prea fost de mine, am intrat și-am ieșit. Și-am râs isteric să văd că s-ajungi într-un cort cu-așa nume trebuie să treci de niște gratii păzite.
Tot la categoria corturi muzicale și cu party-uri gălăgioase intră și cortul Booha Academy, unde-am prins, în sfârșit, un silent party, culmea! Am primit o pereche de căști cu 3 frecvențe: 1-film, 2-muzică, 3-altă muzică. Și pentru că era așa puțină lume când am ajuns noi, deci no fun, m-am bâțâit câteva minute pe cele două frecvențe schimbate la secundă, mirându-i pe cei din jur care nu-și puteau explica pe ce ritmuri marțiene dansez.
Petrecerile silențioase nu erau foarte lungi la Booha, că am mai încercat în vreo două seri, dar m-am lovit de zgomote, însă două dimineți la rând m-am mirat să văd că lumea încă se zguduie în cortul respectiv. Nici la petrecerile goa de peste drum nu era diferit. Poate puțin mai pe placu-mi, mai chill, mai dintr-o altă lume. “La psihedelici” a rămas reperul meu preferat din Peninsulă (poate și pentru că era lângă un copac uriaș de ale cărui rădăcini mă propteam să-mi odihnesc oasele & mințile).
Gafe de festival
Cât despre oamenii prezenți, din prea plinul meu de glume, nevinovate de data asta, jur!, am fost făcută naționalistă. Trebuie să mărturisesc că totul s-a întâmplat datorită miopiei. Un tânăr împărțea niște reviste și de la distanță mi s-a părut că sunt scrise în maghiară. Când mi-a întins și mie un exemplar, i-am spus frumos că “nu înțelege”, iar el a zis că o să-mi traducă, dar altceva decât “ești naționalistă” nu i-a ieșit printre buze când am observat amândoi că erau reviste românești.
Ziua trei m-a ridicat de pe iarbă. Am primit cortul de urgență și în timp ce cânta Tudor Chirilă, eu instalam și înjuram. Romantic, nu? Totuși, am auzit de la distanță câteva fărâme din piesele vechi și m-am bucurat ușor, dar am fost destul de surprinsă să văd câtă lume a fost prezentă la Vama.
După ultimul cui bătut, am aterizat la repetițiile Noha (cam mult de tras cu sonorizarea), pe care i-am auzit și anul trecut. De data asta mi-au plăcut mai mult, au transmis mai multă energie și bucurie. Cu fiecare sunet, transmit doze multirculturale de vitalitate.
Nici la Sarmalele Reci, următorul concert de pe listă, pe care l-am ascultat la scena Ciuc, n-au fost mai rapide probele de sunet, însă jumătatea de oră s-a meritat așteptată, chiar au sunat bine. Mai bine și mai voios ca-n Vamă.
Șprițul de vară a fost servit cu poftă și cu dans și m-a încărcat cu forța de-a sări și-a inventa multiple mișcări de “dans” în cortul de care m-am tot ferit. Șuie Paparude au cântat la Freedom Arena, unde i-am prins și anul trecut. De data asta nici n-am mai avut loc în cort, dar n-a mai contat nimic. Oamenii ăștia, de Șuie zic, ar fi fost în stare să ne încânte până dimineața. Vin pentru a noua oară la festival și cred că dau tot mai mult din ei cu fiecare ediție. S-au întors de trei ori la bis și ne-au cadorisit cu câteva piese noi. Din depărtare, cineva făcea bungee jumping pe “Cea mai bună zi”. Mi-ar fi plăcut să pot înrăma cumva acea clipă.
În ultima seară s-a cam adunat oboseala, dar dorința de a fi mai peste tot nu m-a părăsit. M-am hrănit cu soare, muzică, culoare, aș zice și oameni faini, dar sună cumva a obicei de canibali. M-am bucurat să le-ascult celor de la Trooper amintirile, piesă pe care boceam în liceu, era să adorm la Shukar Collective sau cel puțin așa dădeam impresia, stând întinsă pe iarbă printre dansatorii de toate felurile.
M-am lovit în miez de noapte cu o cafea pentru a putea asculta, de data asta de la distanță, unul dintre cele câteva foarte așteptate concerte. Children of Bodom! Culmea, a fost cel mai intens moment de liniște pentru mine. Cu ei pe fundal, stând departe de agitație, aproape că nu mi-am mai auzit niciun gând. Limpezită, puțin stropită de soare și bătută de vânt, am ignorat somnul într-un colț lângă Kiss Terrace, curioasă de Dirtyphonics și puțin tristă c-am ratat Babylon Circus. Despre alții pe care i-am ratat n-o să mai scriu, că oricum am o impresie care pâlâpâie și-mi arată că v-am pierdut pe drum.
Cam asta îmi transmite bucata mea de creier uitată la Târgu Mureș după patru zile de libertate muzicală și de gânduri senine. După patru zile cât două săptămâni de festival fără giji, îți vine cam greu să te întorci la realitate. Mulțumesc Peninsulei pentru deconectare!
2 Comments