De fiecare dată când inspiraţia şi timpul s-au întors împotriva mea, am căutat un refugiu pentru un reset cumva mentalo-imaginar. Şi pentru că prin oraşe, pe asfalt, n-a pierdut nimeni aşa ceva, am ales să merg la munte, unde cresc uitând de ele toate inspiraţiile pământului.
Ajungi mai greu la ele, dacă eşti ca mine şi nu ştii să respiri frumos şi în favoarea ta când urci pe dealuri, dar dacă te motivează ceva, şi-anume un gol ce te cam “încarcă”, tragi de tine. Aşa că am urcat la Săruni, refugiul acela minunat despre care am tot scris pe blog. Şi ştiam că un copac special mă aşteaptă înainte de înserare, aşa că mi-am pus muzica-n căşti şi un fluier în picior şi am săltat aproape de nor. Din păcate, după un weekend la munte ca unul la oraş, pentru c-au fost o grămadă de sărbătoriţi cu zilele şi plăcintele lor pe-acolo, am găsit ce căutam doar în doze scurte şi doar acolo.
Pe moment, te încarcă şi câteva minute petrecute în iarba uscată, cu capul în jos, cu paie şi copaci întorşi pe dos pe post de cer şi cu cerul numai bun de plimbare. Din nou, dacă e şi muzică de tripuri pe-aproape, timpul petrecut lângă un câine care mârâie, nu e pierdut şi nici de speriat. E drept, ulterior mi-am dat seama că stomacul meu scotea sunete dubioase, câinele nu făcea altceva decât să zacă lângă mine în linişte.
Tura de toamnă cu cer de vară s-a lăsat cu o noapte albă, una neagră, multe stele căzătoare şi febră musculară în picioare. Aştept zăpada, chiar dacă nu, numai pentru a fi totul alb, ca anul trecut, când am descoperit curăţarea de gânduri pe un vârf de munte.
Be First to Comment