Cu capul în nori

Treci când te uiţi cum trec norii, chiar dacă stai. Şi degeaba stai privindu-i o zi întreagă, chiar dacă-ţi fac cu ochiul, doar dacă nu eşti vreun Petru Creţia, care vedea norii aşa cum sunt… materie cenuşie.

Cu ochii pe ei, chiar după zile şi nopţi încărcate cu ceaţă, ascuns în cuşcă, tot simţi cum materia ta cenuşie se face scrum. Iar asta pentru că la fiecare fir de praf care se-aşează, ţi se-aglomerează gândurile în jurul unuia prea bine lipit (mai mult de societate decât de tine): “încotro?”. Aceeaşi întrebare fără semne. Cât timp de inventare şi reinventare a avut Paler, măcar pe hârtie, nu pare să te ajute cu nimic. Singurul încotro pe care-l înţelegi e acela care te întoarce la lucrurile lăsate neterminate, cărora le-ai curmat cursul din preocupări cam şubrede.

Nici nu-ţi dai seama cum ajungi să te legi de aceleaşi obiceiuri, plăceri, depresii şi metode mai mult sau mai puţin bizare de petrecere a timpului, care demult nu mai pare a fi liber. Ca pe vremuri, în liceu, când n-aveai altceva mai bun de făcut, nefiind omul cu cele mai de lucrat talente.

Ajungi în punctul în care “alţii de vârsta ta” s-au cam realizat, precum ar zice mama. Şi te opreşti, închizi fereastra cu gândul la concertul la care vrei să mergi, la escapada propusă de ziua ta prin ţări străine, la tot ce vrei tu să faci îmbucurător într-o călătorie ce-ţi pare tot mai scurtă. A te realiza e mai degrabă a realiza ce vrei să faci, indiferent de rezultate.

Când te uiţi iar la nori, nu-i mai vezi trecând, ei nu pierd vremea ca tine, s-au cuplat într-o ploaie, una pe care o găseşti ca scuză să-ţi prelungeşti somnul. Poate aşa e când trăieştci capul în nori.

Copyrighted_Image_Reuse_Prohibited_736394

Cam asta mi-a trecut prin minte uitându-mă la cer după ce m-am trezit speriată că un friend de pe facebook (cu care n-am schimbat nici o vorbă) îmi scria în vis că n-am mai scris demult pe blog şi că ar trebui să scriu mai des. Motivaţia vine pe căi nebănuite, mai nou visate. Ciudat mod de a mă lua la rost, probabil nu mai îndrăznesc să-mi arăt direct cum mă pierd când uit de ale mele. Adultescenţa marţiană pare infinită şi mi-e cam dragă, încotro-ul deranjant poate să mai aştepte, dar subconştientul pare a fi mai treaz ca mine.

Surse foto: dpchallenge.comthejetstream.com

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *