Prin spaţiu cu Sugar Man. O poveste varşoviană

Hai să mergem în Polonia!, mi-a spus o prietenă care iniţial nu m-aşteptam să se arunce într-o călătorie cu mine. Dar când am decis să mergem de ziua mea, dată ce s-a potrivit cu concertul Metallica din Buenos Aires (oraşul la care visez), Speak Floyd şi Akura Naru din Cluj (oraşul unde trăiesc) şi… fucking Sixto Rodriguez în Varşovia, oraşul unde trebuia din stele parcă să mă aflu, n-am mai stat pe gânduri.

Varşovia să fie!

Dacă vrei să ajungi acolo cât mai ieftin şi relativ rapid, încearcă prin Budapesta. E drept, pierzi câteva ore în aeroport şi vreo şapte înghesuite pe drum, dar tot e mai bine decât să mergi până la Bucureşti şi să dai de 5 ori mai mult pe un zbor cu escală. Concertul lui Rodriguez (au fost trei de fapt în Varşovia) era sold out de prin decembrie, dar biletele de avion luate şi o fărâmă de speranţă păstrată. Am presărat-o cu îndrăzneală şi multă naivitate când i-am scris un mail personal cu-o rugăminte inspirată.

Altă naivitate ar fi că ne-am schimbat banii din euro în zloţi la aeroport şi am luat o mică ţeapă, dar de când am început să le spunem lei zloţilor, nu ni s-a părut că mai suntem aşa sărace. Busul cu numărul magic 175 ne-a dus în centru, destul de aproape de cazare. După ce ne-am rătăcit uşor căutând hostelul şi am încercat codul de intrare la mai multe porţi, am găsit şi cuibul căruia i-am spus cămin şi ne-am minunat o vreme cam cât e de fain.

le view
le view

Cu harta-n mână ne-am apucat să botezăm străzile după uşoara noastră înţelegere, că nu prea ne erau la îndemână denumirile cu prea multe consoane pe care noi nici măcar nu le prea folosim. Aşadar, Wyzwolenia a devenit WillyWonka, Jerozolimskie – Iluţia (încă nu-mi dau seama de ce), Widok – Woodkid şi Nowy Swiat  – Novi Sad, bineînţeles. Dacă revin acolo, precum prevede clopotul din centru în jurul căruia trebuie să te învârţi de două ori ca să te întorci, conform legendei ghidului cu umbrela galbenă, va trebui să le duc acestor străzi câţiva miei. Sau nişte iarbă de bizon să-şi facă Zubrowka lor (cu gust de detergent).

Plan B e un loc bun să-ţi pierzi serile, să te întâlneşti chiar şi cu un român cu treabă artistică pe-acolo, să îţi imaginezi poveşti rupte din discuţiile fără înţeles ale celor din jur sau să te cerţi cu un Adam hipstero-snob care-ţi spune că România înseamnă doar Dracula, că iubeşte cultura americană şi care-ţi dă ca atracţie turistică din Varşovia belvederea de la restaurantul de pe hotel Mariot. Pas! Dar dacă-i spui să te lase-n pace că e ziua ta, te alegi cu nişte vin gratis. Una caldă, una cu struguri.

Prima zi de plimbare, chiar cu soare, ne-a purtat spre centrul vechi şi cum am fost matinale, că doar nu e timp de dormit, am putut respira şi ne-am putut bucura de tot ce am văzut prin jur. Centrul vechi arata cam de turtă dulce, te duce cu gândul la Sibiu ori Braşov, te şi sperie cu multitudinea de maşini parcate în faţa celor mai faine clădiri şi te suprinde cu muzici diferite venind din te miri ce părţi.

IMG_7766
Am băut o cafea la o terasă acolo,
iar chelnerul şi-a ales singur bacşişul.

Nicăieri nu scap de teatru (ce bine!)

Cum lucrurile de obicei mi se aranjează într-un fel în care nu mai am nevoie de păsări care să se uşureze pe mine (deşi n-am scăpat nici acolo de una, care ne-a nimerit pe amândouă cu noroc pentru drumul de întoarcere), am ajuns, străbătând centrul (nu cel vechi), la Castelul unde Daniel Popa îşi montează documentarul In DEBT we ART pentru o proiecţie a unui capitol din film. Ştiam de seara una-alta despre documentar, actori, discuţii şi alte nebunii şi ne-a prins bine să vedem ceva şi chiar să înţelegem. Despre documentar şi Daniel voi scrie eu mai multe, ideea e că nu e ieşit din comun ca un proiect despre teatrul românesc independent şi datorie să fie montat în Varşovia.

Pândindu-l pe Sugar Man

Gândul din prima seara, programat şi pentru următoarea, a fost să facem pe tristele la coadă la concert la Rodriguez, în speranţa vreunei minuni. Am ajuns la Palatul Culturii şi al Ştiinţei, clădirea imensă care ne-a întâmpinat de când am ajuns în oraş, am dat câteva ture în căutarea sălii de concerte, iar la capătul cozii, mai subţiri decât ne aşteptam, un domn avea o pancartă la gât cu: “Kup bilety”. L-am întrebat dacă vinde sau cumpără, a spus că “buy”, după care ne-a întrebat câte vrem. Mi-am adunat instant faţa de pe jos şi-am încheiat afacerea care devenea tot mai dubioasă. A zis că aduce biletele pe rând, eu m-am ales câştigată luând cu 50 de euro un bilet de 300 de zloţi, iar prietena mea a rămas în aşteptare. Karma nu doarme, că s-a ales şi ea cu un bilet, de la o tipă care rămăsese fără partener la concert. Cu tot entuziasmul nici nu mi-am dat seama că am ceva vin în geantă într-o sticlă de 0.5, dar a fost mai bine că nu aveam aparatul foto. Chiar şi aşa, cei de la intrare, deşi confiscau sticlele de apă, m-au lăsat să intru cu vin. În timp ce Bird deschideau concertul (minunată descoperire), eu mă pierdeam prin sală căutând locul 15 de pe rândul 18.

I wonder, but I really don’t want to know!

Unde aş putea să găsesc cuvintele cu care să descriu starea transmisă de concertul lui Rodriguez? Cele mai apropiate ca intensitate emoţii au fost alea de la bac, când fiori, când inimă în galop, transă şi o uşoară senzaţie de neîncredere, nu ca sud-africanii care credeau că n-ar fi de fapt Rodriguez, ci pentru că nu-mi venea să cred cât de uşor a fost să ajung acolo.

Rodriguez are 72 de ani şi cea mai limpede minte. Cântă ca-n Africa de Sud, dar bea mai multe ceaiuri în timpul concertului. A fost ajutat de cineva să ajungă pe scenă, dar apoi n-a mai avut  nevoie decât de chitară şi microfon. Şi de band-ul lui pe care îl lăuda cu atâââta modestie.

După un concert Rodriguez parcă înveţi să nu mai urăşti. “Ura este o emoţie mult prea puternică pentru a folosi pe nişte persoane pe care nu le placi” – din învăţăturile unui om ce-a ajuns s-atingă succesul la o vârsta la care nu se mai aştepta. Un om pe care nu l-a sfâşiat eşecul şi pe care nu-l ţine musai faima pe linia de plutire. Dar îi place atât de mult să cânte, încât cu siguranţă asta îi păstrează mintea clară. Şi-a încheiat concertul cu un fel de omagiu adus lui Elvis (remember că-n Searching for Sugar Man se spunea că pentru sud africani era mai celebru decât Elvis).

Bun! Din acest moment, deşi era abia a doua seară de trip şi urma ziua mea, nu mi-am mai dorit nimic. Cu toate astea, trebuia sărbătorit momentul. Am căutat o vreme un loc găsit pe Facebook cu un event interesant, dar când am realizat că nu vreau să fiu la 12 noaptea pierdută pe străzi şi mă lovise brusc şi criza noii vârste, ne-am grăbit spre primul birt cu preţuri decente. A fost primul birt, dar preţurile nu, aşa că după o bere grăbită, ne-am îndreptat din nou în Plan B (predestinat nume).

Bani şi ani în supermarket (pierduţi)

Criza de care spuneam a dispărut ciudat a doua zi, la supermarket, când cu câteva doze în mână, mă chinuiam să înţeleg de ce vrea doamna de la casă să îi arăt un act de identitate. Tot într-un supermarket, prietena mea şi-a lăsat portofelul în coş (singurul lucru de pe lista ei pe care nu l-a pierdut până acum) şi şi-a dat seama în alt magazin când trebuia să plătim. Întâmplarea a avut final fericit şi nişte palpitaţii.

Nauki Astrel

Centrum Nauki Kopernik a fost de la început pe lista noastră de atracţii, deşi n-am plecat ca nişte turiste pregătite, cu notiţe, ce aveam notat pe hartă erau nişte birturi şi cazarea. Ah, şi belvederea de la Mariot, subliniată de acel tip înfipt, care ne-a ignorat în seara următoare, uitându-şi lungul nasului prin ceva panorame.

Revenind la Centrul de Ştiinţă Copernic, l-am vizitat până la casa de bilete, magazin de suveniruri şi cantină. Preţul, după desfătarea cu sugar man, ne-a ţinut departe de orice altceva. Aşa că am văzut totul de afară, chiar şi o serie de muzee care se lăudau cu intrare liberă duminică, dar ne-am lovit de uşi aruncate-n nas de câte-un nene sictirit.

La magazinul de suveniruri de la Copernic (de care dai la orice pas prin Varşovia, e drept nu ca de Chopin) l-am găsit pe Nauki Astrel, pe care l-am dus direct acasă:

IMG_7980

Continuând seria coincidenţelor marţiene, seara am aterizat în Kosmos Kosmos, unde am revenit duminica pentru a-i asculta, în cel mai restrâns cadru (şi la concertele folk din Cluj e mai multă lume), pe băieţii (hipsteri bătrâni) de la The Shipyard, care-şi lansau albumul Water on Mars. De apă nu am dat acolo, doar de nişte bere cu gust de fier.

Mai pe scurt şi pe final, pentru că risc să adun în textul ăsta atâtea cuvinte pe câţi paşi pe străzile minunate ale Varşoviei, călătoria noastră s-a încheiat într-un stil foarte studenţesc. Încăpăţânate să stăm treze până la plecare, am reuşit să închidem două birturi, o shaormărie şi să adunăm după noi tot felul de oameni: doi spanioli, pe Anna varşoviana şi un dubios care ne-a dat inele şi care ne-a condus până la aeroport (chiar îmi spusese cineva cu vreo două zile în urmă că s-a măritat în Varşovia). Din fericire, am scăpat minoră din toată treaba asta.

IMG_7862

Lady and dog

Prima dată am crezut că îmi imaginez eu fiecare femeie de pe stradă purtând după ea câte un câine, unele chiar doi, dar apoi m-am gândit că trebuie să fie ceva, mai ales că aveau şi magneţi de frigider cu imaginea respectivă. Apoi am aflat de Irena Sendler. Ar putea fi o coincidenţă, ar putea fi…

Drumul de întoarcere  fost un chin, dar unul cu prea multe poveşti faine ca să mai fie simţit. La fel de greu mi-am simţit şi degetul mic de la piciorul drept câteva zile, dar a meritat fiecare bătătură!

Diana Written by:

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *