M-am născut într-o depresiune intramontană. În ciuda a ceea ce se spune, în depresiuni oamenii nu sunt deprimați. Cu munții în jur, oriunde te-ai uita, numai de depresie nu-ţi arde.
Orașele prin care am locuit m-au apropiat și mai tare de munte. Din mansarda căminului de la Sibiu reușeam să văd munții Făgăraș ornați cu zăpadă. În Cluj, când veneam dinspre casă, adoram să văd cum se întinde orașul în lumini, la poale de Feleac. Când am locuit într-un oraș de câmpie, simțeam că mă sufoc văzând că nu se înalță nici un munte în jur.
Mă bucură munții! Și cel mai bine am început să mă simt după ce am renunțat să-i privesc doar și-am început să ajung tot mai aproape de ei. De acasă priveam mereu spre vârful cel mai înalt din zare. De câțiva ani am ajuns acolo, unde între timp s-a ridicat un refugiu, care așteaptă cu căldură suflete iubitoare de munte.
Am plutit de-asupra norilor iarna și mi-am scăldat ochii printre stele. Mi-am lăsat privirea surprinsă de cele mai spectaculoase apusuri. Am privit de sus orașul în care pluteau diverse necazuri cotidiene. Am lăsat durerea în asfalt de fiecare dată și m-am bucurat de fiecare fir de iarbă.
Lasă-te purtat pe cărări de munte, c-un ruscac în spate. Drumul poate părea un dușman, dar traseul odată finalizat te face să te simți mai puternic. Știi că trebuie să ajungi în vârf, te mai oprești pe drum, dar nu dai înapoi.
După ce prinzi drag de munte, cu greu te mai poate liniști ceva la fel de mult. O rețetă de relaxare și de regăsire mai clară eu n-am găsit: fără semnal, fără griji, fără probleme, doar tu cu tine, cu filele cărților pe care le-ai tot amânat din lipsă de timp, uneori cu câteva suflete dragi în jur, poate și-un om cu-o chitară și cele mai frumoase cântece de munte, adunate în jurul unui foc de tabără.
gânduri publicate în Revista Bulevard
Be First to Comment