AminTIFF* (1)

După o săptămână în care nu m-am simţit prea întreagă, cu o ureche surdă, m-am trezit vineri dimineaţa cu un zâmbet larg cât soarele de pe cer, ambele mult aşteptate. Dar şi mai aşteptată era ediţia a 15-a a TIFF-ului. N-a mai contat de ureche, de cap înfundat, după o vizită la ORL am tăiat-o direct după ecuson, iar în momentul în care am ştiut că pot să fug de la birou, am intrat direct la film. Şi-am ţinut-o aşa, cât mi-a permis rinofaringita, tot weekend-ul.

N-am mai văzut de ceva vreme filme, nici măcar acasă, că se face cumva şi tot la festivaluri mă-nfrupt din ele, aşa că am ignorat evenimentele speciale, care nu-s deloc de ignorat, s-o zic p-aia dreaptă, dar am vrut să mă scufund în scaune de cinema şi-n filme alese după cum mi-a tăiat capul, timpul.

Aseară, când am ieşit de la “Statele Unite ale iubirii”, mi-am dat seama că mai tot ce am văzut în weekend se leagă de feminitate, în diverse doze. Aşa s-a întâmplat. Până şi Mr. Gaga mizează pe asta, chiar dacă e un documentar despre un coregraf, genial btw, Ohad Naharin.

Am scris aici despre filmele văzute: http://bit.ly/1qX7YLw, mai puţin despre filmul de deschidere, 6,9 pe scara Richter, de Nae Caranfil, care cred c-a fost printre puţinele filme din deschiderile TIFF ce m-au făcut să ignor şi frigul, şi nevoia de mers la baie, şi gălăgia Şatrei de la Diesel. Elemente cheie: bipolaritate cât cuprinde, vise cutremurate, o bucată de musical pe care aş vrea s-o văd şi individual pe-o scenă (apropo de vise cu câteva grade pe scara Richter) şi doi actori dragi văzuţi mai mult prin spectacole de teatru: Maria Obertin şi Laurenţiu Bănescu.