Puţini sunt cei care ştiu că în 2000, Orchestra Simfonică a Filarmonicii de Stat “Transilvania” a străbătut Europa într-un turneu alături de formaţia rock Deep Purple. Da, în cadrul unui turneu european de rock simfonic, dirijat de Paul Mann, maestrul care de atunci şi-a format strânse legături cu filarmonica clujeană, anual având la Cluj mai multe concerte. Noi am luat legătura cu dirijorul Paul Mann, care locuieşte la Cluj-Napoca, şi am aflat mai multe despre povestea acelui turneu care ne face să ne întrebăm de ce astăzi unele instituţii culturale nu se mai implică în astfel de proiecte?
Cine a avut ideea acestui turneu?
Nu a fost ideea unei singure persoane, dacă bine-mi amintesc. Iniţial voiam să facem doar două concerte, într-un weekend din septembrie 1999, la Royal Albert Hall, în Londra. Pentru ambele concerte s-au vândut toate biletele. Am cântat pentru peste 10.000 de oameni în acel weekend şi foarte mulţi au călătorit din toată lumea pentru a ne asculta. Ideea unui turneu a apărut chiar de la managerul trupei, după al doilea concert. Toată lumea a spus că “aşa ceva e imposibil”.
Să îmbini într-un turneu show-ul celor de la Deep Purple cu toţi acei invitaţi şi o orchestră simfonică cu 80 de membri, presupunea eforturi uriaşe şi costuri pe măsură. Dar interesul celor care voiau să promoveze această idee, a fost atât de puternic, încât toată echipa a contribuit pentru ca ea să devină realistă. Astfel, prima dată am mers în America de Sud şi Mexic, în vara anului 2000, unde am colaborat cu orchestre locale, iar apoi, în octombrie şi noiembrie am fost în Europa, unde a apărut în proiect Filarmonica de Stat “Transilvania”.
Cum aţi întâlnit Orchestra Simfonică a filarmonicii clujene? De ce aţi ales-o pentru acest proiect?
Bineînţeles că una dintre provocările acestui turneu a fost să găsim o orchestră disponibilă pentru o perioadă aşa lungă de timp şi care să accepte colaborarea la un preţ realist. Pentru asta, a trebuit să căutăm în Europa de Est. Nu am contribuit la alegerea orchestrei, am crezut iniţial că vom colabora cu orchestra din Bucureşti, însă ei au renunţat în ultimul moment. Astfel, a fost abordată orchestra din Cluj pentru a prelua turneul. Nu-mi amintesc toate detaliile, însă oricare ar fi fost motivul, mă bucur că s-a întâmplat în aşa fel încât să colaborăm cu ei. Prima dată am întâlnit orchestra în Antwerp (Belgia), unde am început turneul şi unde s-au desfăşurat primele repetiţii.
Cât au durat repetiţiile?
Au durat cam trei zile, la început am repetat doar cu orchestra, apoi cu trupa şi toţi invitaţii, precum Miller Anderson sau Ronnie James Dio. După experienţa mea de la repetiţiile pentru show cu cele patru orchestre din America de Sud, am dezvoltat o metodă eficientă pentru a face lucrurile să meargă foarte uşor. Orchestra a avut o atitudine pozitivă şi am lucrat bine împreună. Cu siguranţă, la început, acest proiect li s-a părut foarte neobişnuit. Toată lumea a muncit din greu, iar atmosfera a fost foarte pozitivă.
Cum a colaborat orchestra cu trupa Deep Purple?
Faptul că am dirijat deja concertele din Londra şi prima parte a turneului din America de Sud, mi-a dat şansa de a observa că rolul meu era să fac o legătură între lumea rock-ului şi cea a muzicii clasice. De exemplu, sunt anumite diferenţe fundamentale în felul în care o trupă rock şi orchestra se raportează la beat (pulsaţie). Orchestrele reacţionează uşor întârziat, pe când trupele rock trupele cântă chiar în centrul bătăii, fiind conduse de bateriştii lor. Şi când ai un baterist precum Ian Paice, pur şi simplu nu are sens să încerci să urmezi pe altcineva. Astfel, am învăţat repede să dirijez în aşa fel, încât Ian să poată conduce lucrurile ca şi cum uriaşa orchestră nici n-ar fi prezentă. După ce am descoperit cheia, totul a mers foarte bine.
Odată, înaintea unui concert, Ian aştepta în spatele meu să urc pe scenă, se uita la baghetă şi mi-a zis: “Omule, tu ţii 100 de muzicieni la un loc cu un băţ mic alb. Eu am două beţe şi nu ne putem ţine toţi cinci la un loc…”
Am avut şi o echipă de sunet minunată, care a făcut o muncă excelentă în echilibrarea trupei şi-a orchestrei. O formaţie rock depinde de amplificare, în timp ce sunetul orchestrei este în întregime produs natural. Este nevoie de un inginer de sunet foarte abil pentru a le combina fără ca niciuna să nu sune artificial, mai ales orchestra.
Ce dificultăţi aţi întâmpinat?
Au fost foarte multe – mai ales cu logistica, şi sunt sigur că dacă ai întreba muzicienii din orchestră ţi-ar spune cât de greu a fost pentru ei. Au călătorit pe distanţe uriaşe doar cu autocarul, au stat în hoteluri de două stele pe drum. Acum îmi împart viaţa cu una dintre violonistele din orchestră (un alt mod în care acest turneu mi-a schimbat viaţa) şi ea ar putea spune cât de mult au suferit. Dar cred că pentru cei mai mulţi dintre ei, acel efort era în mare parte uitat în fiecare seară când urcam pe scenă. Începea muzica, iar orchestra cânta de fiecare dată cu energie, devotament şi entuziasm, chiar dacă trecuseră printr-o călătorie oribilă pentru a ajunge acolo. Au fost concerte lungi, de multe ori depăşeau două ore, şi am susţinut 30 în şase săptămâni, în toată Europa. Chiar şi fără deplasări ar fi fost greu.
Care au fost reacţiile publicului?
Cred că este corect să spun că au luat-o razna. Nu este un concert obișnuit, a cuprins o gamă muzicală foarte variată, de la câteva momente soft de muzică clasică, în cadrul Concertului lui Jon Lord pentru grup și orchestră, la rock serios pe “Smoke on the Water”. Pentru unii fani din câteva oraşe concertele au fost o mare provocare, erau locuri unde am avut probleme cu câteva persoane care strigau indiferent de nivelul decibelilor la care ajungea muzica. Dar astfel de lucruri au fost rare. La cele mai multe concerte biletele erau epuizate, iar publicul era foarte entuziast. Nu ştiu numărul total al oamenilor care au participat la acel turneu, însă sigur se apropie de jumătate de milion. La un show în aer liber, în Luxemburg, au fost prezenţi aproape 30.000 de oameni. La un aşa număr, este incredibil cum majoritatea ştiau să asculte când trebuie şi să se dezlănţuie în restul timpului.
Cum te-ai simţit alături de orchestră în turneu, în acea formulă? Cum te simţi acum alături de noua orchestră?
În turneul cu Deep Purple a început relaţia mea cu Filarmonica de Stat “Transilvania”, relaţie care continuă şi astăzi. La scurt timp după încheierea turneului am venit la Cluj pentru prima dată, iar de atunci dirijez orchestra de câteva ori pe an. De fapt, chiar locuiesc în Cluj acum, pentru că, mai bine de un an şi jumătate m-am logodit cu una dintre instrumentiste. 
Îmi sunt foarte dragi toţi, pentru că lucrează din greu, de multe ori în condiţii dificile. Îmi place managementul lor şi faptul că rectorul Universităţii, Ioan Aurel Pop, a adus orchestra înapoi la Casa Universitarilor, după ce au fost daţi afară într-un mod stupid de către Andrei Marga. Dar cred că este corect să spun că personalitatea ansamblului s-a schimbat din 2000 – unii dintre membrii excepţionali ai orchestrei care au fost şi în turneu, precum Marton Szöverdi şi Liviu Gocan, au murit, din nefericire.
Acum sunt foarte mulţi tineri, cu mai puţină experienţă şi uneori, dirijorii invitaţi nu sunt la un nivel foarte bun. Dar în mare, acesta este un aspect economic. Totuşi, cred că orchestra din Cluj este cea mai bună din România şi sunt mândru de colaborarea mea cu ei, dar şi recunoscător pentru că mi-au făcut cunoştinţă cu viitoarea mea soţie.
Credeţi că Orchestra Simfonică a Filarmonicii Transilvania ar trebui să mai fie implicată în astfel de proiecte pe viitor?
Cred că depinde despre ce este vorba. Colaborarea cu Deep Purple s-a ridicat, din punct de vedere muzical, la un nivel care ar putea fi foarte greu de atins alături de altă formaţie. Până la urmă, singurul motiv pentru care se realizează astfel de proiecte, este să faci muzică bună. Dacă e vorba doar de un pretext, nu este un motiv suficient. Alte trupe au colaborat cu orchestre fără prea mult succes.
Succesul turneului din 2000 are de a face şi cu contribuţia dragului meu prieten Jon Lord, clăparul trupei Deep Purple şi compozitorul Concertului pentru Grup şi Orchestră, o bucată muzicală de pionierat, care a fost piesa de bază a fiecărei reprezentaţii din acel turneu. Jon a murit de cancer vara trecută şi mi-e dor de el în fiecare zi. Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără el şi am fost privilegiat să fiu dirijorul capabil să adune totul la un loc.
*
Dirijorul Paul Mann colaborează frecvent cu orchestre din Europa, Orientul Îndepărtat, Statele Unite şi Australia. Printre ansamblurile la pupitrul cărora s-a aflat recent, se numără Orchestre National de Lille, Orchestra Simfonică din Barcelona, Filarmonicile din Bergen, Luxemburg, Sankt Petersburg, Copenhaga, Orchestra Radio din Norvegia, Orchestra dell’Arena di Verona, Orchestra Simfonică din Birmingham, Orchestra Regală din Scoţia, Opera din Oslo, Orchestrele BBC, Auckland Philharmonia, RAI Torino sau Filarmonica din Malaezia.
Printre proiectele speciale în care a fost implicat, se numără Centenarul Duke Ellington la Barbican Centre şi concertul cu Wynton Marsalis, în compania ansamblului Lincoln Center Jazz Orchestra. Unul dintre cele mai remarcabile şi recunoscute succese a constat în colaborarea dintre London Symphony Orchestra şi formaţia rock Deep Purple, concretizată prin două concerte la Royal Albert Hall. De altfel, prezenţa dirijorului Paul Mann are o semnificaţie aparte pentru Filarmonica „Transilvania”, de care se leagă o frumoasă colaborare, care a avut ca rezultat un amplu turneu european de concerte cu aceeaşi renumită formaţie şi Orchestra din Cluj. Apoi, începând din anul 2002, Paul Mann a dirijat ansamblul în cadrul stagiunii de concerte, revenind la pupitrul său în mod constant. În prezent, Paul Mann locuieşte la Cluj, cu logodnica sa, membră a Orchestrei Filarmonicii.
Credite foto: Arhiva personală Paul Mann
Articol publicat în Revista Bulevard
Be First to Comment