Am decis să scriu iar pe blog. Măcar de dragul arhivei, să nu sară peste 2022. Pentru că vorbim de un an peste care mă bucur că n-am sărit. Că l-am trăit uneori în pas săltat, e cu totul altceva. Mă apucă din când în când câte-un dor nebun de scris ca pe vremuri, dar lipsa exercițiului se resimte încă dinainte să-mi conturez gândurile. Și tot la două propoziții îmi vine să rumeg ceva în engleză. Pentru că citesc și vorbesc mai mult decât scriu. Mă rog, în sezonul rece mai mult citesc. Uneori doar subtitrări. Anyway…
Sunt zile când nici nu îmi aud vocea. E mai rău decât să nu-ți auzi gândurile. Desigur că e. Le-aș fi lăsat sub o piatră când am deschis poarta izolării de final de an, dar s-au furișat, hehe, că doar după un an mai alandala ca oricând, trebuia să ne întâlnim la sinteze. Partea bună e că am deprins cumva capacitatea de a le înlocui cu liniște. Nu merge tot timpul, dar măcar atunci când nu merge, ele-s mai puțin iraționale ca în trecut. Și ca să ajungem în stadiul ăsta, de toleranță, a trebuit să ne luăm puțin de guler. Eu cu gândurile, zic. Nu-i ca și cum nu-mi vine să le trag câte-o palmă uneori, dar măcar nu se mai ușurează ele pe mine.
Ce tot încerc să zic aici, pe scurt, e că de câțiva ani, deși poate chiar de când mă știu gândindu-mă, mă lovesc perioade, uneori destul de lungi, în care gândurile iraționale sunt la putere și pun stăpânire pe energia, motivația și pofta mea de viață și mă apasă în hăul unui somn adânc cu ochii deschiși. O depresie căreia i se face dor de mine constant și care tot bate la ușă cu tricks or treats de uneori nici nu o pot refuza.
Deși am învățat să o și fentez, cel mai bine mi-a prins când am lăsat-o să-și facă un pic de cap cu capul meu. Nu i-am dat drepturi depline, am luat-o detașat, discret, ca un observator antrenat, dar am ascultat-o. Vă – le – leu! Greu. Dar dacă prima dată am luat-o personal și m-a terfelit, apoi am separat-o puțin, de am ajuns doar s-o privesc cum se strâmbă la mine când mi-e lumea mai dragă, până la urmă am luat-o și în brațe, că deh, era acolo când mă uitam în oglindă.
Dacă e ceva ce mi-a fost mereu greu să fac, a fost să-mi fiu dragă, să-mi ofer blândețe, vorbe bune și să mă iau în brațe. Nah, ce să zic, neașteptat, depresia e doamna ce mi-a încrucișat brațele în jurul meu. Din fericire, nu în cămașă albă. Acu’ n-o să zic că o respect sau ceva, aș ocoli-o mâncând pământul. Am tras, cu aproape ultimele resurse financiare, un euro trip de zile mari la început de toamnă, tocmai să nu mă lovească dânsa sub centură.
Dar i-am prins de atâta vreme manevrele și știu că, oricât de masochist ar suna, îmi vrea binele, perversa! E un maldăr de semnale de alarmă de care mă-mpiedic încă destul de ușor dacă nu-mi reglez conturile între așteptări și interioare. Și, deși încă nu știu exact cum pot face asta, sunt tot mai pregătită să le iau așa cum vin.
P.S. – la cât de ușor am sărit de la ideea de a scrie despre cât de nice a fost și încă e 2022 pentru mine, la a-mi scoate depresia la dans pe blog, e clar musai să mai revin cu niște texte. It feels good!
Be First to Comment