Mi-e cam pe ulei mintea în ultima perioadă. Ce să-i fac? Mă tot trezesc vorbind cu ea, o fi bine? Poate e mai bine decât să mi-o ia ea înainte, înainte să clipesc, înainte să gândesc măcar de două ori, înainte să respir chiar. Chiar! Să respir. E un reminder ce l-am primit prin toate căile posibile în ultimii ani și cu toate astea mintea n-a înmagazinat barem o inspirație pe a cărei pedală să apese la nevoie. Dar și când o face, fuuu, parcă nu-s eu. Obișnuită să cred că mintea ageră zbârnâie și nu stă pe gânduri, iată cum poți și să stai mult pe gânduri, și deloc atunci când se activează ceva butoane.
Autosabotaj? Poate fi. Piedici puse că-i prea ușor? De ce? De ce nu poate fi acceptabil prea ușor, lin, stabil… Care-i faza cu setarea mereu pornită pe luptă?
Unele toamne parcă mi-s trase la indigo. Vin cu un pic de soare mai moale, un pic de liniște, mai mult privit la pleoape și apoi bang: o teamă ușoară care se întețește pe măsură ce e alimentată de tot felul de griji. De ce e așa greu să primesc liniștea toamnei, întunericul crescând și spațiul în care ar fi atât de multe lecții și reconfigurări de gânduri, trasee mentale și legături noi de asimilat? Nu-i ca și cum m-ar încânta felul instabil de a fi, adică dacă pierd ceva din trăsăturile care mă încurcă în tot acest proces, de ce mi-e teamă? De pace și voie bună? Nu-mi place concluzia, dar cam așa stă treaba: ani la rând am găsit confort în această instabilitate, în a fi mereu pe fugă, mereu activă, mereu cu gândurile în mai multe părți și mai mereu ignorând traseele simple, calme, line. O teamă de liniște de parcă nu aș exista în ea.
Și acum învăț. Învăț ca racul, dacă e s-o zic p-aia dreaptă. Și pentru că nu se poate fără pași în trecut, dar și pentru că există o teamă de nou. Și așa în balansul ăsta mă încurc și uit de la ce am pornit și unde am vrut să ajung, și mai deschid o carte, mai ascult un podcast, mai fac o plimbare, mai învăț să pedalez – îmi încarc timpul în felul în care mai pot să adun câte o reușită, cât de mică, chiar și un fir, ca să-mi dau voie să fiu. Și mă întreb când o să-mi dau voie să fiu fix în starea aia în care nu e nevoie de nimic, că am chiar mult. Am încă mintea cât de cât limpede încât să pot conștientiza toate astea și să lucrez la a le lăsa pe-un raft în urmă, am umorul necesar să-mi dau seama că iar mă iau prea în serios în tristețea mea și a-mi da voie să ies din starea asta nu e ipocrizie, cât mare curaj, am bucurie pentru ce și cum trăiesc și niște oameni faini pe lângă mine cu care pot schimba inclusiv vorbe pe aceste subiecte, care pentru majoritatea nici nu există și un om care stă lângă mine cu toate astea și mai ales nu se teme să-mi atragă atenția. Oamenii își trăiesc viețile liniștiți în continuare, au clar și ei provocările lor, dar cine-și bate capul atât cu capul lui, arată-mi cine? Sau mai bine nu, nu vreau să știu.
Poate și statul puțin pe loc e tot o metodă de progres. De fapt, după rafalele de gânduri ce mai mult mă încurcă, există și realizarea asta. Da’ greu mai e de asimilat când ești neliniștit. Oricum, dacă ăsta e drumul de ieșit din cotloanele haosului, o să tot pornesc cu avânt și cu curaj, de câte ori e nevoie, așa cum învăț, la 37 ani, să merg pe bicicletă. Mai opresc, mai întorc, mai sar de pe bicicletă aiurea, mai frânez când nu trebuie și nu frânez când trebuie, mai dau o tură chiar și când mintea nu mai are încredere, dar corpul e mai mult decât pregătit, astfel că în momentele în care reușesc în toată atenția să uit că sunt pe bicicletă, acolo se face click-ul… Și merită, de la o pedală la alta.
Be First to Comment