About

Scop – să (re)devin un spiriduș-fotograf îmbrăcat în cuvinte ce râd.

Momentan om între ghilimele.

2019: Dee Do Dee Da Di Du Day – Romanian Alien in UK

#alandalainUK #curiosity #constantlearning #dordeimbratisare

de ceva vreme testez viața de emigrant, departe de casă, altă nație, altă cultură, alte trasee, alt limbaj, alte semne pe tastatură. Mi-e dor să intru-n vorbă cu străini dacă-mi atrag atenția cu ceva, aș îmbrățișa câțiva oameni de pe bus sau de pe stradă, dar nu prea pot. 

Chiar și așa, aici în țara unde nu se uită lumea la tine pe stradă și fiecare-și vede de treaba lui/ei, se mai găsește câte-un suflet care să te-ntâmpine într-o dimineață cețoasă cu un: “hello, I love you, have a nice day!” și-atunci da, îmbrățișezi.

Am scris asta aici ca să mă-ndemne să împărtășesc povești de-aici. Working on that. 

2018: Return to innocence

Copil de 30 de ani întors după 15 ani la mama acasă. Redescoperit poveștile copilăriei, redevenit copil și (re)cunoscut părinți. Un fel de back to the womb experience care m-a purtat prin întuneric, frig și de acolo drept în lumină. Dar ca orice experiență din viața-mi de copil nestatornic, s-a încheiat odată cu căderea frunzelor.

“Fereşte-te să cazi din tine. E înălţimea de la care cel ce alunecă, iubito, aproape întotdeauna moare.”  – Spiridon Popescu

2017: The Tower

Anul în care mi s-au răsturnat perspectivele pe care le simțeam oricum deschise. Nu erau. Nu suficient. Anul din care-am început să văd mai bine, pe lângă și prin mine. Mereu recunoscătoare oamenilor care m-au făcut să plâng anul ăsta. De acolo a început căutarea, creșterea, dorința de a dezveli omul îmbrăcat de influențe și a descoperi dac-a mai rămas vreo fărâmă autentică. E de muncă, dar merită!

2011: Îmi place să cred că sunt de pe marte şi asta nu doar că am crescut într-un loc suficient de poluat, încât substanţele ingerate să mă convingă că sunt marţian, cât faptul că locul respectiv mi-a deschis forţat mintea refuzând să mă adaptez stilului de oraş-sat în care fiecare e mai interesat de ce e după gardul vecinului decât ce e în ograda sa. Am ajuns astfel să abandonez orice impresie a celor din jur despre mine, dar să încerc să le înţeleg stilul dependent de capra vecinului când vine vorba de trai. De aceea mă consider şi rămân marţian, mă surprind alegerile celor din jur şi reacţiile care nu cumva să dăuneze cine-ştiu-ei cui, iar în acelaşi timp încerc forţat să mă adaptez pentru a nu sfârşi la spitalul 9 pentru că nu mă pricep la pseudo-înghiţitul pastilelor. Asta pentru că poluarea din oraşul amintit… sau marte, cum îmi place să-i spun, m-a încălţat cu o “autoimunitate” ce mă face să înghit zilnic, cu juma’ de oră înainte de micul dejun, pastila vieţii.

2009: acesta e un blog personal de marţian în continuă adaptare, cu introspecţii, trăiri, analize, diverse păreri şi unele recomandări.