Există unele momente în care poți fi atât de posac, lipsit de chef, încât nici măcar o fanfară să nu-ți poată întoarce colțurile gurii și să-ți trezească scântei de bine în suflet. Dar cu puțină voință, dacă ai oamenii dragi în jur și, să zicem, o mult așteptată fanfară, nu prea are cum să-ți mai ardă de trândăvit într-un colț obscur de pat și de numărat clipele până când “o să se întâmple ceva”.
Fanfara Transilvania nu-i numai un mit aflat din poveștile unor prieteni care-mi ziceau că vine o fanfară care a fost și anul trecut la ziua unui coleg de-al lor și că e atââât, dar atât de fain, încât abia așteaptă să se întoarcă și să le bucure înc-o noapte.
Transilvăneni și moldoveni, cu rădăcini țigănești – membrii fanfarei realizează un mix între nou și vechi, combinând mai multe culturi, reușind să depășească diferențele etnice și să formeze un “univers colorat și strălucitor, în care fiecare să-și găsească locul”.
Noi ne-am găsit locul, deși am fost bruiați de câteva ori de poliția, bruiată la rându-i de vecinii deranjați de cele mai vesele și încărcate de bună dispoziție “zgomote” pe care le-am auzit în ultima vreme.
Din bărulețul de lângă universitate, La Pas, unde m-am minunat la începutul serii să văd adunată atâta lume, în al cărui beci s-a ascuns apoi fanfara, să scape de amenzi, dar să nu ne scape de muzică și bucurie, fanfariștii au ajuns apoi, cu ceata de oameni dornici să continue petrecerea, cu chef în saxofon, la Habitat, unde-au dat de-o petrecere “zduți-zduți”, care s-a transformat în cel mai fain party la care-am fost, grație energiei fanfariștilor.