Am părăsit perimetrul Peninsulei luni dimineața, după patru nopți dormite ba în sac, lângă corturi, ba cu porția în cort și după câteva zile de mâncat ce-am putut la buget redus și ofertă vagă (serios, mi-ar fi prins bine o omletă!). Dar acestea-s cele mai puțin importante detalii ale experienței mele la Peninsula, ajunsă la a 10-a ediție.
Sosirea la festival a avut drept soundtrack ultimele piese din concertul Zdob și Zdub. Am alergat în fața scenei pentru a-i trage în chip pe cei mai energici oameni pe care i-am văzut de atâtea ori pe scenă. După o porție de zdobi de întâmpinare, la scena Kiss Terace ne așteptau cei de la Byron pentru… i-aș spune delectare. Au avut un concert cald, deschis, sincer, din care n-au lipsit cover-urile despre care mulți de pe acolo nu știau că-s cover-uri, dar asta e altă poveste. E vorba, desigur, de un perfect de Timpuri Noi și granița din ranița Adei Milea.
Deși nu-mi planificasem să ajung de joi la festival, iată că s-au aliniat planetele și-am reușit, la finalul serii, să-mi împlinesc un vis mai vechi. Da, am ascultat live, cu ochii-n lună și stele, întinsă pe iarbă, cu paie-n păr și vise-n gând, “Sultans of Swing”. E un loc bun, au spus The Straits despre România, și-au continuat să ne relaxeze cu muzici cumva apuse, dar perfecte pentru un final de primă seară.