Închid ochii. Cu pleoapele uşor strânse caut să desluşesc toate acele poveşti ce-mi defilau cândva în minte. Un capăt de linie, un glonţ sincer, un strigăt cutremurat, o mână întinsă, un zăvor şi dintr-o dată un tunet. Mă las încet pătrunsă în astfel de poveşti ce fie le-am spus, fie doar le-am simţit. Sunt toate parte din mine, dar nu mai cunosc nimic. Doar haos, e doar haos şi mă cuprinde treptat. O nelinişte se lasă şi zău că nu înţeleg acest sentiment.
E teamă, nimic altceva, nimic mai mult sau mai puţin. E suficient spus teamă. Mă tem, aş urla, dar nu e nimeni. Mă tem că nu e nimeni, mă tem să dau piept cu lumea, mă tem să-mi las în voie gândurile, mă tem de suferinţă şi de fericire, de glasuri groase şi de cântece prea vesele, de flori roz şi clipe monotone. De oameni prea dragi şi de pierderi prea mari, de drag şi dor, de minciuni şi de o sinceritate cruntă.
Închisă departe de lumea contrastelor, doar stau şi doar mă tem. Mă tem de mine, mă tem de întrebarea: Cine sunt eu? Mă tem de răspuns, mă tem că nu sunt în stare să răspund. Mă tem de verbul « a (te) teme « . Mă tem de-al meu condei şi mi-e drag în acelaşi timp. Mi-e atât de frică să scriu, să mai scriu ceva, să artăt cuiva ce mi-au mai născut degetele în îngemănarea lor cu gândurile afurisite ce mă îndepărtează parcă de scris.
Stau aplecată deasupra unei foi albe, cu peniţa proaspăt limpezită-n cerneală şi-mi gândesc în toate detaliile spaima ce mă cuprinde înaintea scrisului. Îmi plimb încet mâna între gânduri şi foaie, dar nu reuşesc să las vreun strop de legătură. Mi-e silă de ce-ar putea ieşi. Uite cum mă apropiu de lumea contrastelor. Nu mai vreau foi mototolite.
În minte-mi sună tone de întrebări. De ce nu le pot stinge în cuvinte? De ce nu pot crea? Unde-au fugit toate trăirile ce se puteau transpune pe file de hârtie? Să fie ele chiar atât de adânc înfipte în mine şi să zacă acolo uitate. Să fi murit ele în multele mele clipe de neatenţie?
Be First to Comment