Noembrie e luna care te desparte de scris, luna care te pune pe gânduri, îți joacă feste sau te face să fii mai rațional ca până acum. Luna în care totul poate să îți pară logic și luna în care cauți explicații prin toate cotloanele. Noiembrie-i luna când nu-ți găsești locul și nici timpul. Te îndeamnă la lenevit, uneori la cugetat.
E luna în care te simți mai apropiat de părinți și de ceilalți dragi și luna când cauți să stai cât mai mult pe acasă. Luna când îți cauți prietenii și când petreci câteva clipe faine cu cei mai vechi dintre ei. Dar prea puțin e luna regăsirilor. Mai degrabă e cea a adâncirii cuțitului în rană.
Noiembrie e luna cu frunze sfâșiate, cu ploi răzlețe, uneori furioase și, de data asta, cu prima ninsoare. E luna renunțărilor și luna când ești prost plătit.
Noiembrie e, cel puțin pentru mine și sper că doar de data asta, luna despărțirilor. A despărțirilor de orice fel. Prostești, din senin, necesare și uneori, definitive. Despărțirea unui om de umbra sa ori a sufletului de trup. E când luna de bun rămas, când cea de adio. E luna înrămată în negru, dincolo de alți stropi.
Până nu demult luna mea preferată, Noiembrie devine din ce în ce mai sumbră. Noiembrie e ca o boală ce te ia pe neașteptate, boala pe care te ferești să o afli și cu care ai prefera să poți trăi pe ascuns.
Dar mai e și luna când reușești să te bucuri cu niște prieteni de realizările lor. Și să cânți apoi cu ei toată noaptea. Noapte în care poți cunoaște mai bine o persoană căreia să-i spui tot ce-ți trece prin minte și cu care să descoperi mai multe lucruri comune decât te așteptai. Pentru că mai sunt și astfel de oameni. Și măcar pentru o astfel de noapte pe lună, fie ea și umbrita lună a lui brumar, merită să mă agăț de calendar!
Plouă perfid.
Şi-n doză minimă
Picură-n inimă
Neant acid.
(Noiembrie – George Topârceanu)
6 Comments