Dragoș Pop: “Vreau să introduc cu forța Stand-Up Comedy-ul în România”

Dragoș Pop și-a dorit dintotdeauna cea mai “lejeră” meserie din lume, în care înălțimea lui să fie un atu și prin care să reușească să fie totul și nimic. A ajuns astfel la actorie, iar la scurt timp, glumeț din fire, a început să facă spectacole de Stand-Up Comedy, devenind unul dintre cei mai vechi stand-up-eri români. După 15 ani cu poante în spectacole, Dragoş pregătește o carte despre comedy writing și își dorește să vadă și alți comedianți pe scene.

Dacă povestești cu el pentru prima dată, nu ți-e ușor să-ți dai seama când se oprește din glumit. Dacă stă mai multe secunde pe gânduri, e semn clar că te va surprinde cu ceva. Noi am vrut să-l cunoaștem pe actorul și comediantul Dragoș Pop, iar înainte de-a vă invita să citiți discuția, trebuie să precizăm că în tot valul de glume, atunci când vorbește despre planurile și experiența sa de comediant, e cel mai serios.

Cine este și de ce râde Dragoș Pop în viața de zi cu zi?

Dragoș Pop este un monstru, un monstru al comediei, și-n principal râde de sine însuşi. Revenind la chestiunea serioasă, Dragoș Pop este un actor care are trei mari pasiuni, pe primele două nu le pot divulga, pe locul trei e să se amuze de tot și toate. N-aş putea să mă definesc. Am vrut să public un eseu cu titlul “Cine este Dragoş Pop?”.

DP6

De ce râde? De el, în primul rând, de semenii lui. Mă rog, “râde” ăsta nu prea îmi place, îmi place mai mult “se amuză”. Ideea cu comedianții, în viziunea mea, e următoarea: eu nu sunt un om care face bășcălie. Cum zice Aristotel, umorul este insolență educată, dacă e doar insolență e mitocănie, e bășcălie. Zona asta nu mă interesează. Când ironizezi pe cineva, trebuie să-l introduci într-un soi de matrice a dragului, să-ți fie drag de el, nu trebuie să-l decapitezi, trebuie să-l iei în acel joc și trebuie să-i câștigi încrederea pentru că așa ne putem amuza amândoi. Și ne amuzăm, de exemplu, de faptul că “eu am mințit în viață și tu ai mințit și am mințit probabil amândoi în aceeași situație și amândoi ne amuzăm de minciună, corectând-o”. Nu e misiunea mea să fiu moralist, însă corectând-o, te iau pe tine în acest joc, cu permisiunea ta, și ne amuzăm împreună. Despre asta e comedia.

Nu-mi place să iau omul în derâdere, să-l decapitez. Ideea e “hahaha” uită-te la tine, uită-te și la mine, și mie mi s-a întâmplat chestia asta, nu-i nimic, putem să o îndreptăm sau să n-o îndreptăm, ceea ce vizez e să ne distrăm pe seama acestei slăbiciuni și să promovăm cât se poate valorile pozitive.

Asta se numește hacking, în stand-up comedy. Îmi place să fac chestia asta, probabil sunt unul dintre puținii din România care iubește să facă hacking, adică să vorbească cu publicul.

Şi publicul îţi răspunde?

Răspunde, depinde ce îi propui; oamenii nu sunt proști deloc, sunt foarte inteligenți. Cine crede că entertainment e ceea ce se vede la televizor, iar toți românii sunt idioți pentru că se uită la așa ceva, se înșeală, idioți sunt cei care creează așa ceva.

Când ți-ai dat seama că vrei să fii actor? Ce variante mai aveai în minte când te-ai decis?

Am făcut doi ani de politehnică, electronică şi telecomunicaţii, în ’93 şi… nu m-am regăsit deloc printre cei 300 de cursanți dintr-un an, mi-am dat seama că nu vreau să fac asta, că vreau să studiez, dar nu știam exact ce.  Mi-am dorit să am cea mai uşoară meserie din lume, cu cea mai lungă vacanţă, unde să nu trebuiască să faci mare lucru și să te bazezi pe înălțimea ta. Unde poți fi cel mai mare? Baschet… nu poţi să joci toată viaţa, la şah nu contează înălţimea, și m-am gândit să fac teatru, că așa pot să-mi domin partenerii, iar într-o zi o să se spună că am fost cel mai mare actor din teatru. Am fost de mic o persoană foarte ludică, foarte închis și cu replici foarte acide. Când eram mic voiam să mă fac de toate, în consecință nimic și cea mai bună meserie pentru a fi totul și nimic e asta.

Nu știu care e povestea cu actoria, nu m-a preocupat niciodată de unde vine decizia de  deveni actor. M-am aruncat cu capul înainte, am aflat de catedra de teatru de la Facultatea de Litere din Cluj. M-am înscris. Am fost “monstrous de bun”.  Pentru părinții mei, actoria era un moft care urma să treacă în câteva luni, nu era o meserie pentru oameni normali, chiar și acum e văzută drept majoritatea drept o vocație, nu o meserie.

Ai jucat în variate spectacole de teatru din 1996 încoace, dar poate mulți te recunosc drept Dragoș Pop, actorul care face stand-up comedy. Când ai început și de unde a pornit totul?

Primul spectacol de teatru în care am jucat a fost “Așteptându-l pe Godot”, alături de Miriam Cuibus, minunata mea profesoară de la care am învățat enorm.

Nu știu cum mă știe lumea, cei care vin pe la teatru m-au văzut și în roluri, mulți mă știu din stand-up comedy, de pe Youtube, HBO, din show-urile live de la teatru.

DP8

Ideea să fac stand-up comedy mi-a venit prin 1999. Îmi place foarte mult să râd, am fost mereu un tip glumeț, îmi amuzam prietenii cu analiza unei stări, a unei situații, cu interpretarea unui personaj. Am continuat și după facultate şi mi-am dat seama că pot să şi câştig din asta şi se poate trăi chiar bine. Când faci stand-up eşti mai liber, pentru mine a însemnat o eliberare, practic o formă de artă. Tu îți scrii textele, le exprimi, le dai expresivitate,  în sensul că tu le expui. Tu ești întregul pachet și te definește. E foarte apropiat de natura ta, nu ești un personaj, ești tu care inviți lumea să privească de la fereastra ta. Asta e definiția mea pentru un comediant. Eu nu sunt un comediant care scrie pentru public, eu scriu în primul rând să mă amuz pe mine. Și dacă reușesc să mă amuz pe mine, atunci invit oamenii să vadă lumea de la fereastra mea. Și e ok, până acum au venit câțiva.

Ce te-a îndemnat să continui și  să dezvolți show-uri de stand-up comedy tot mai ample?

Această formă de artă n-a fost dezvoltată, am început cu primul show de Stand-Up Comedy în 2003. Atunci mai erau doi, trei oameni care făceau asta în România, dar prin baruri. Noi ne-am gândit “de ce să n-o facem în teatru?”. Materialele noastre, chiar dacă erau agresive, cinice, tăioase, nu erau licențioase și nici pe departe mitocane, de umor greu digerabil, din cauza limbajului, mai ales pentru că nu vorbim așa.

Când te apuci să faci glume și să câștigi din asta e foarte bun talentul, dar nu te ajută foarte mult. Îți trebuie mult studiu. Am început să mă documentez, să caut cărți, să văd cum se scrie comedia, am început de la screenwriting, playwriting, am fost și la cursuri de creative writing în America, pentru că nișa de stand-up e foarte îngustă, sunt foarte puține cărți care să te îndrume. Chiar vreau să scriu o carte despre “ writing comedy”. Am făcut un workshop de writing comedy la Noaptea Porților Deschise la Teatrul Național și am avut surpriza să vină foarte multă lume. Pentru mine a fost un succes uluitor. Chiar dacă nu ai umor, poți să fii funny, dacă studiezi. Dacă ai și talent, poți să-ți creezi un stil. După ce ai un stil relativ recognoscibil, poți să te gândești la faimă. Eu am trecut peste etapa asta și acum… nu mai am nevoie decât de o statuie. Simt cum îmi crește bronzul pe picioare! 🙂

Cum te pregătești pentru spectacole?

În fiecare an fac câte un spectacol nou. Inițial eram o trupă de trei, am făcut vreo cinci show-uri live, apoi fiecare a luat-o pe drumul lui. De trei ani sunt singur, am făcut două show-uri noi, înregistrate. De obicei îmi ia cam șase sau opt luni în care-mi adun materialele, pentru că nu poți să ieși decât cu “gold” la o sală mare. Sunt niște reguli la care am ajuns, spre exemplu trebuie să se râdă la cel puțin fiecare 15 secunde, chiar dacă nu se râde plin, nu-ți permiți să ai burți. După finisare, încep să le testez prin baruri, să văd ce prinde. Uneori ies cu glume absolut noi, mă arunc cu capul înainte, le verific pentru prima dată în show, este una dintre surprizele pe care mi le fac. Până acum trei ani treceam prin trei mâini glumele.

Îmi plac one-linerele, astea sunt glumele într-o singură propoziție, foarte scurte, au și setup-ul și punchline-ul (poanta) cuprinse într-o singură sentință. Mai sunt şi povestirile; cele bune, antrenante, sunt baza în stand-up, dar cu ele e mai mult de lucru, trebuie elaborate. Comedia e cruzime, contrast și cultură. Sunt tot felul de teorii pe care le înveți, precum teoria superiorității, teoria ambivalenței, teoria distrugerii tabu-urilor, dar despre ele veţi putea citi mai multe în cartea la care lucrez.

Reușește publicul, prin reacții, să-ți influențeze traseul show-ului?

Cine spune că Stand-Up Comedy-ul este improvizație, minte. În cazul meu 90% e prestabilit şi maxim 10% improvizaţie, asta în cazul în care te preocupă hacking-ul. Uneori rişti să strici glumele bune prin improvizaţie. Dacă nu se amuză publicul, cu siguranță n-a venit bine poanta, dar poţi lucra la viteza de expunere a unei glume, la timing, ritm, accent. Sunt lucruri care se învață. În următorul show vreau să fac o glumă fără cuvinte inteligibile, dar fără să mimez, cu limbaj inventat, pe structură suprarealistă, dadaistă. Dacă dai coordonatele poveștii și ești talentat, nu mai ai nevoie de cuvinte. Am făcut glume într-o zonă a absurdului. Am adunat toți termenii genetici și i-am pus într-o desfășurare a lucrurilor care se întâmplă din punct de vedere genetic… cum apărem, cum noi avem 80% din bunicii noștri în noi. Totul cu niște termeni bine documentați, dar pe care nu-i înțelegi, însă te amuză, pentru că eu presupun că știi despre ce e vorba. E funny, pentru că e contrast, e surpriză, iar la sfârșit toată povestea ajunge să fie înțeleasă pentru că ai cheia de înțelegere a lucrurilor. E un material de nouă minute.

Mai e stand-uperul tău preferat Eddie Izzard? Dintre români pe cine recomanzi?

Da, e unul dintre preferații mei. Îmi plac britanicii foarte mult. Stand-uperii sunt coonsiderați în lumea civilizată regii entertaining-ului, tocmai pe principiul că ei fac totul.

Sunt și la noi câțiva foarte buni, cei de la Café DéKO sunt foarte buni. Îi respect foarte mult pe toți cei care fac stand-up comedy.

Pe mine m-a împins să fac stand-up Miki Bacs, unul dintre profesorii mei, m-a rugat să vorbesc la Gala Actoriei, un mini-festival. Înainte de asta, am avut primul show într-un bar, în Insomnia. Nu pot să-ți spun cum îmi tremura foicica pe care-mi mai notam câte ceva să nu uit, cum tremura microfonul, iar în jur era plin de prieteni, ăsta e publicul care te judecă cel mai dur. Dar am avut succes.

Ce subiecte crezi că prind cel mai bine într-un show de stand-up comedy? Ce e de evitat?

Cel mai bine prinde sexul, categoric, pentru că încă e un subiect tabu în societatea noastră. De evitat nu e nimic, când există un subiect de care nu poţi să râzi, eşti terminat ca stand-uper. Nu este niciun subiect de care să nu poți să râzi. Nici propria ta moarte. Însă, repet, e o linie subţire între a fi amuzant şi a fi mitocan.

În show-ul meu din 2011 am vrut să împing limitele cât mai mult, a fost un show tare, m-am axat pe glume bazate pe dileme morale, despre pedofilie, viol, moarte. Când spui asemenea glume în gura mare în fața unei audiențe de 1000 de oameni, prima reacție a oamenilor e să râdă, pentru că e surpriză, apoi se gândesc “ce fel de om sunt să râd la așa ceva? Și, în plus, să mă vadă şi ceilalți?”. Menirea e să ridici vălul, să intri un pic în tabu, să ne amuzăm. Eu nu pariodiez, nu fac glume despre persoane politice sau mondenități; eu fac glume despre mine, despre noi, despre ce văd, despre ce simt.

Ai şi glume la care nu se râde?

Glume la care nu se râde? Nu la toate glumele explozia e imediată, sunt glume de timing, unele la care participă fața foarte mult. Dacă o glumă chiar “nu pușcă” n-o s-o introduc niciodată și nici nu mai trec pe acolo, o las, renunț la ea.

Unde te simți cel mai bine: într-un spectacol de teatru, printre ceilalți actori sau în propriul tău spectacol de comedie?

Într-un spectacol de stand-up comedy mă simt ca în pielea mea, într-un spectacol de teatru mă simt ca în pielea mea, îmbrăcat. Mă simt bine, dar sunt chestii diferite. La teatru ai al patrulea zid, nu-l treci, nu interacţionezi direct cu publicul. În stand-up eşti singur și dacă e să eșuezi, nu te mai poți baza pe nimeni. Mă simt bine în ambele ipostaze.

Cum merge treaba cu cartea despre stand-up comedy?

Sunt într-o fază de început. Vreau să adun ce-am făcut, experiența mea, ce am învățat. Vreau să invit oamenii să o cumpere ca vadă lumea şi de la fereastra mea, iar celor interesaţi de domeniu să le dau niște unelte. Cartea va cuprinde şi exerciții, teme de casă. Vreau să introduc cu forţa stand-up comedy-ul în România!

Cum te raportezi la modă?

Oricîte valențe i-am acorda, moda rămîne țâfna vanitoasă a exteriorului în luptă cu interiorul. În consecință, mă îmbrac conform temperamentului meu racordat la temperatura zilei. Cum fac asta? Habar n-am, dar, de fiecare dată, îmi iese. Pînă acum, nu am ieșit gol din casă, slavă cerului, altfel, ajungeam în Libertatea.

Cum ţi se pare Revista Bulevard? Crezi că-şi are locul pe piaţă o astfel de publicaţie?

O revistă inteligentă, iscoditoare, dar nu băgăcioasă, cu stil în abordarea și prezentarea subiectelor. Cred că era chiar necesară o astfel de oază de normalitate și, de ce nu, ar putea fi un model jurnalistic.

*

Ce face în timpul liber: studiază stand-up comedy, citește, joacă fotbal și baschet.

Ce filme preferă: Taxi Driver, Underground, Howards End

Ce cărți citeşte: de la fizică cuantică, la poezie suprarealistă şi eseuri; acum citește “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” de Andrei Pleșu.

Ce ascultă: Tool, Nine Inch Nails, Groove Armada, Muse, Spastic Space, Norzeatic, Alexandrina, Ada Milea.

*

Dragoş Pop va susţine în 31 martie un show de Stand-Up Comedy pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca.

sursa foto: Arhivă personală Dragoş Pop

Articol publicat în Revista Bulevard

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *