Am văzut multe spectacole anul ăsta la FITS, chiar mai multe decât mă aşteptam, atât de multe încât am început să le visez noaptea întortocheate, încât mi-a fost greu să mă desprind de lumea teatrului după ce am fost nevoită să plec de la Sibiu. Pe scurt, cam asta am făcut în săptămâna dedicată festivalului. Şi mi-ar fi greu şi poate-i prea târziu să le mai iau pe rând, dar despre cele preferate am să scriu totuşi câteva rânduri. Aşa, ca să nu uit cât de norocoasă am fost.
Nunta (r. Vladimir Pankov)
Nunta rusească jucată de ruşi – bieloruşi a fost unul dintre spectacolele cheie ale acestei ediţii. E drept, au fost mai multe ruseşti şi-am auzit numai de bine, dar la Nunta regizată de Vladimir Pankov mă bucur că am ajuns. Amuzantă, electrizantă, muzicală, veselă, tristă, reprezentaţia de la Casa de Cultură a Sindicatelor te îndemna parcă să te aşezi cu nuntaşii la masă, să închini un pahar, să le cânţi, poate o românească, iar apoi să-i îmbrăţişezi. Pe rând, că toate personajele s-au remarcat la ospăţul de lumini şi poveşti derulat în faţa noastră. În “Nunta” s-au întâlnit şi pus la masă mai multe şcoli de actorie, din mai multe generaţii, dar n-am simţit o clipă altceva decât că oamenii aceia joacă împreună de o viaţă
Sau “La Parola Padre”… un spectacol de Gabriele Vacis (de la text până la regie), care nu are cum să te emoţioneze, orice fel de relaţie ai avea cu tatăl tău. Şase fete (trei din Italia, restul din Macedonia, Polonia şi Bulgaria) îşi povestesc pe rând, dar şi pe sărite, problemele pe care le au (avut) cu taţii lor, influenţa acestora, lipsa lor, într-un spectacol cu dans, muzică şi imagini trasate uneori chiar şi din problemele politice (expuse ironic) ale ţărilor din care provin. De minune s-ar fi potrivit şi o româncă în acest spectacol, mai ales că actriţele au fost seectate Koreja în timpul unor serii de seminarii care au avut loc în Europa Centrală şi de Est.
De fiecare dată ieşeam de la spectacolele japoneze cu dubii. Ori îţi plac foarte mult, ori deloc, dar discuţia asta se poate plia oricărui spectcol. De la Albina am ieşit grăbită (trebuia să ajung la alt eveniment), dar încântată. E un spectacol energic cu poveşti încrucişate şi răsturnări de situaţie cum nu te aştepţi până la un punct, apoi… dacă eşti suficient de atent, devine previzibil. Pe scurt: un om bun mergea pe stradă, se întâmplă ceva neaşteptat, e aruncat în miezul unei poveşti cu crime şi evadaţi şi se transformă într-un om rău. Pare să-i placă, pare să fie în sfârşit el, dar cu toate astea, cum nu se mai poate bucura de bine, n-o va face nici în celălalt plan, răpus fiind de una dintre fricile lui, aparent mărunte. Aşadar, să nu subestimăm apirofobia.
Cu lacrimi în ochi, că am ratat un alt spectacol, am ajuns la reprezentaţia tinerilor de la Teatrul Luni, o altfel de adaptare a poveştii scufiţei roşii, cu personaje tipic româneşti, ce-şi înşiră metehnele încâlcite. Scufiţa e o puştoaică răsfăţată, mama tânjeşte după statut social, lupul e un cămătar, vânătorul vrea şi el să câştige un ban cinstit… iar bunica nu mai vrea altceva decât eutanasiere.
“Este vina individului pentru faptele sale? Sau a societăţii care l-a ghidat?”
Finalul te face, mai mult decât voit, să-ţi cauţi răspunsul la întrebarea: Eşti cu adevărat liber?
Foto: sibfest.ro
Be First to Comment