După weekend-ul varşovian cu concertul Rodriguez şi alte momente cosmice, nu m-am mai aşteptat la nimic spectaculos, cu toate că ştiam că o să respir câteva ore de teatru la Sibiu, la 25 de ore de teatru.
Deşi m-am grăbit să prind gala de deschidere, printr-o serie de întâmplări care de care mai haotice, am ajuns să pierd timpul pe băncuţa de la Facultatea de Litere, punct neprogramat de întâlniri între organizatori şi voluntari. Aşa mi s-a instalat şi mie febra emoţiilor şi a respiraţiilor. Comoditatea m-a ţinut acolo unde am şi văzut primul spectacol, „Operele complet prescurtate ale lui William Shakespeare”, spectacol care m-a distrat puţin pe alocuri, dar de la care am dispărut grăbită tăind străzi perpendicular, în drum spre Gong, la Parallel.
Parallel se vrea a fi un spectacol revelator, reuşeşte să te te pună pe gânduri între două paralele la final, şi e genul acela de spectacol de la care se mai ridică lumea să plece, iar dacă se întâlnesc apoi cu ceilalţi şi le spun cum a fost, nu pot pricepe ce s-a schimbat pe scenă. E drept, asta se poate întâmpla la reprezenţii cu intro prea lung sau greu de îndurat pentru unii cu stomac, inimă sau cap mai sensibile, dar aici parcă se cere acea luptă prelungită de resemnare în faţa societăţii, lucru ce face ca boom-ul să aibă mai multe scântei când te prinzi de ce e vorba. E nominalizat la Uniter pentru debut şi e posibil să se joace cândva şi în oraşul tău. Eu regret că l-am văzut abia acum, fiind spectacol clujean, dar o păsărică mi-a şoptit în noapte într-un birt din Sibiu că se va juca în curând şi aici.
Am ieşit cu mintea-n diagonală de la Parallel şi m-am întors la Cavas, la DoggyStyle, o simpăticiune de spectacol, cu câini spectatori şi cu un Grivei de adoptat la final. Pentru că da, se speră că oamenii care merg la teatru au loc în suflet (eu am, dar nu şi-n casă) pentru a lua cu ei acasă un câine fără stăpân.
Urma Alter Ego (Imago, Cluj), dar pe ăsta l-am văzut, aşa că am zburat spre centru, pentru un spectacol care ştiam că o să mă deprime. La final de Şfârşit. Work în progress, mi-a părut rău că n-am mers în Atrium să revăd Stăteam întinşi pe pat. Dar tot a fost bine, că în SIGI am reuşit să beau o polski piwo şi să încep să fac cercuri varşoviene.
După 4 spectcole, deşi voiam să “Wake up and smell the coffee”, fiind bifat cu *pac-pac* în program, mi-a şoptit Matli că e Danaga în Bohemian şi de ce să nu prind puţină energie cu-o întârziată ţopăială. Răsăritul m-a prins la cel mai Matlinal spectacol, MC Matli ne-a întrebat dacă dorim să revedem, ne-a distrat cu 3 bancuri mai mult sau mai puţin înţelese şi a ţinut-o întruna cu faptul ca Nicu Constantin e Fotino şi că “habar n-avem”.
În timp ce cei mai mult sau mai puţin odihniţi dintre respirători se trezeau cu poezie şi workshop de înviorare trupească, eu respiram doar pe nas, în somn. Mi-am reluat respiraţia de festival după-masa, când am ajuns la spectacolul cu cel mai înghesuit public, Cehov-trei drame ridicole. M-a prins puţin astmatică spectacolul şi de-acolo am alergat iar spre Piaţa Mică, că-ncepea Nu de gât în Aviator.
Unde mergi?, mă întreabă Matli stresat pe lângă Oldies.
Nu în gât!
Am râs, mi-a plăcut, doi tineri şi-o discuţie, la bere, cu mai multe interpretări. Amuzant şi bun să te ţină 45 de minute în priză. A fost ales spectacolul cu cele mai multe aplauze şi a mai avut luni seara o reprezentaţie.
A doua oprire în paşi varşovieni a venit odată cu ultimul spectacol din festival, LSD Theatre Show, de la… Doctor’s Studio: revigorant, haotic, o alergătură colorată prin Oldies Pub, fugă de gânduri pozitive şi apropiere de nebunie. A fost a doua mare bucurie, după Parallel.
A treia bucurie, dar şi a treia respiraţie varşoviană, a fost concertul Lipicioşii. Mă chinui să ajung la concertul lor încă de anul trecut de la FITS. I-am prins acum şi bine-a fost, când şi-au început concertul cu Sugar Man şi I Wonder, de la Rodriguez.
Pe lângă Varşovia mea, am mai văzut ceva pe scenă: 4 oameni importanţi din festival, care au respirat sacadat în toate cele 25 de ore de teatru şi muuulte zile înainte, oameni a căror respiraţie a revenit normală sub formă de cântec. Şi ce cântec. Rupe tot! Nu, nu rupe. Taie tot!
P.S. Am vrut să inchei tăios, dar nu pot să spun că de fiecare dată când îl vedeam pe Bogdan Sărătean, îmi aminteam cum acum 2 ani la FITS m-a rugat să-i fac o poză cu Jan Lauwers (regizor, Belgia) şi de atunci parcă ne cunoaştem şi tot din vremea aia respir teatru altfel. Iar ultimul lucru pe care mi l-a spus Sărătean la final de festival, într-o shaormerie unde-am aterizat random şi eu, a fost: “Vezi Diana, unde s-a ajuns de la Jan Lauwers!”. Mna poftim, respiră.teatru! 🙂
Be First to Comment