Oboseala începe să-şi spună cuvântul chiar şi-atunci când activitatea ţi se reduce şi deschide în acelaşi timp prin vizionarea constantă de filme. Ideile încep să se amestece şi nu mai ai habar ce e film şi ce te paşte. Cam ca în Blind, film din competiţie regizat de Eskil Vogt, nume cunoscut la TIFF (el e cel care a scris Oslo, 31 august, marele câştigător în 2012, dacă bine-mi amintesc). Un suspect de serviciu, ca să respect terminologia folosită de organizatori în astfel de cazuri.
 |
| Promotional still from Blind |
Blind e un film despre dramele interioare ale unei persoane căreia îi e greu să păşească-n exterior. Ingrid şi-a pierdut recent vederea şi trăieşte mai mult în mintea ei. Îşi scrie gândurile, dezvoltă personaje, îşi închipuie tot felul de întâmplări bizarre, totul în încercarea de a descoperi ce se întâmplă în jurul ei şi în tentativa de a-şi îmbunătăţi relaţia cu soţul ei dincolo de lumea culorilor. Se distrează cu gândul că e scriitor orb, făcând trimitere şi la Jean-Do, redactorul-şef la Elle, vi-l amintiţi poate din Le scaphandre et le papillon, care în urma unui accident, scrie o carte… clipind..
Pe cât de mult o ajută detectorul de culori, pe atât o bulversează imaginaţia ei, cu toate că uită treptat cum arată totul în jur, inclusiv cum arată ea, iar personajele extrase din propriile gânduri devin şi ele tot mai întunecate. Să nu-ţi dai seama decât cu maximă atenţie şi fler când e realitate-n film şi când imaginaţie, e unul din aspectele pe care le caut eu la cinema. Aş spune că Blind e cel mai bun lungmetraj din competiţia de anul acesta, deşi sunt unele la care nu am reuşit să ajung..
***
Nici n-am reuşit să desfac bine iţele orbirii, c-am ajuns la Piersic. Iar îmbulzeală, dar de data asta pentru primul calup de scurtmetraje româneşti din competiţie. Sunt doar opt anul acesta, iar eu am reuşit să le văd doar pe primele două.
Cai putere (r. Daniel Sandu) mi-a amintit de bucuria ieşită din comun a unor prieteni motociclişti când vine primăvara şi, desigur, de tristeţea ce-i macină odată cu venirea toamnei. De ani buni, Mihai (Adrian Titieni, a cărui zi de naştere e mâine, La mulţi ani, deci!) îşi urcă motocicleta, un hârb, fie vorba-ntre noi, la etajul zece, ajutat de o trupă de prieteni. La fiecare etaj, mai deschid câte o bere, c-aşa-i ritualul. Pe parcurs ba deranjează câte-un vecin, ba apar certuri între ei şi, încet-încet, Mihai rămâne singur cu motorul în braţe. Între etaje! Caii putere ai prieteniei o ia la galop pe scări în jos, singura consolare ce-i rămâne protagonistului fiind turarea motorului în casă. S-a râs bine şi pe drept cuvânt!
S-a chicotit şi la Trece şi prin perete, de Radu Jude, film care a primit recent, la Cannes, o menţiune specială, fiind şi singura producţie românească selecţionată în acest an la festival. În vecini moare un tânăr, mai exact se sinucide, iar dincolo de perete, un bunic joacă table cu prietenii şi discută pe tema situaţiei, ignorând ce-aude nepoţica lui, care nu mai reuşeşte să adoarmă, temându-se de cel plecat pe lumea cealaltă.
***
Am abandonat restul scurtmetrajelor, dar mi-am continuat seara tot româneşte, cu un film ce numai românesc nu pare, cu toate că atinge şi subiectul comunismului. E vorba de Quod Erat Demonstrandum, regizat de Andrei Gruzsniczki, film ce m-a bucurat în primul rând cu Ofelia Popii, distribuită în sfârşit, într-un rol principal. Alături de Sorin Leoveanu, în rolul unui priceput profesor de mate, dar marginalizat în România anilor ’80, şi urmăriţi ca într-un carusel discret de Voican de la Securitate (un Florin Piersic Jr. foarte serios), QED trasează povestea a două vise ce se pot împlini printr-o călătorie în Franţa.
Elena (Ofelia Popii) vrea să-şi reîntregească familia, mergând cu băiatul ei la Ducu, soţul rămas în Franţa după o conferinţă, dar în plan intervine şi profesorul de matematică, ce-şi doreşte să fie publicat în străinătate. Din nefericire, telefonul profesorului nu e ascultat doar de maică-sa, iar alegerile făcute de personaje au întotdeauna piedici drept consecinţe. Dincolo de poveste, am avut parte de o călătorie, eu mai mult pe nevăzute, alţii cu eventuale nostalgii (?), în faţa imaginilor alb-negru ce reconstituiau perioada ceauşistă.
One Comment