1. După un drum de mai bine de 5 ore, ajung în Autogara Militari. Bucureştiul mă întâmpină cu vânt. După un timp apare şi Silvia, care mă culege din faţa autogării. Pornim apoi spre metrou unde îmi face capul varză explicându-mi ce şi cum şi care staţie, o precizie a păcii etc. Încerc să ţin minte şi pentru moment pare totul clar. Din metrou în metrou îmi arunc în primul rând ochii după oameni cu măşti „anti” gripă pentru că ştiu că aici se poartă. Nu văd pe nimeni. În afară de paznicii de la metrou, un moş cu o batistă şi un tip cu eşarfă, nu mi-a fost dat să văd niciun speriat de gripă. Sau să spun că nu erau paranoici? Nu ştiu, eu una mă tem, dar, deh… mă gândesc că nu mi se poate întâmpla chiar mie şi mă feresc cât pot! Ok, de la Brâncoveanu mai sunt maxim 10 minute până la cămin. Ajungem aici, un fost bloc de locatari, frumos colorat pe dinafară. Din fericire pentru mâinile mele – care au ajuns să deteste sacoşa în care mi-am adus una alta – liftul e funcţional. Apartamentul 20, prima cameră cum intri. Din cele 3 fete de care trebuia să dau, găsesc doar 2 în cameră. Una caldă, una rece, alta lipseşte. Nu stau să analizez sau să etichetez, în fond sunt mai mult decât o străină care pentru câteva zile se mulţumeşte să stea oriunde (aproape), aşa că nu am pretenţii, mă arunc în colţul meu albastru de împrumut şi cu o saltea cam tare. Nu mă arunc cu putere, pentru că un picior al patului dă semne de ducă. Reuşesc prin amabilitatea unei colege să îmi fac un pătrăţel de spaţiu în frigider pentru mâncărica de acasă. Cu oboseala-n mine, mă aşez, citesc una-alta şi încep aceste rânduri, rânduri ce mai degrabă cheamă somnul decât să spună ceva.