1. După un drum de mai bine de 5 ore, ajung în Autogara Militari. Bucureştiul mă întâmpină cu vânt. După un timp apare şi Silvia, care mă culege din faţa autogării. Pornim apoi spre metrou unde îmi face capul varză explicându-mi ce şi cum şi care staţie, o precizie a păcii etc. Încerc să ţin minte şi pentru moment pare totul clar. Din metrou în metrou îmi arunc în primul rând ochii după oameni cu măşti „anti” gripă pentru că ştiu că aici se poartă. Nu văd pe nimeni. În afară de paznicii de la metrou, un moş cu o batistă şi un tip cu eşarfă, nu mi-a fost dat să văd niciun speriat de gripă. Sau să spun că nu erau paranoici? Nu ştiu, eu una mă tem, dar, deh… mă gândesc că nu mi se poate întâmpla chiar mie şi mă feresc cât pot! Ok, de la Brâncoveanu mai sunt maxim 10 minute până la cămin. Ajungem aici, un fost bloc de locatari, frumos colorat pe dinafară. Din fericire pentru mâinile mele – care au ajuns să deteste sacoşa în care mi-am adus una alta – liftul e funcţional. Apartamentul 20, prima cameră cum intri. Din cele 3 fete de care trebuia să dau, găsesc doar 2 în cameră. Una caldă, una rece, alta lipseşte. Nu stau să analizez sau să etichetez, în fond sunt mai mult decât o străină care pentru câteva zile se mulţumeşte să stea oriunde (aproape), aşa că nu am pretenţii, mă arunc în colţul meu albastru de împrumut şi cu o saltea cam tare. Nu mă arunc cu putere, pentru că un picior al patului dă semne de ducă. Reuşesc prin amabilitatea unei colege să îmi fac un pătrăţel de spaţiu în frigider pentru mâncărica de acasă. Cu oboseala-n mine, mă aşez, citesc una-alta şi încep aceste rânduri, rânduri ce mai degrabă cheamă somnul decât să spună ceva.
2. A trecut o zi de plimbat şi adaptat prin ză big city. După câteva ore de plimbăreală ca să omor timpul am ajuns şi la cji la curs. Iniţial eram doar eu şi motanul centrului, Cioro, un motan negru, gras şi cam urâţel, sinceră să fiu. Se holba curios la mine cu ochii lui mari şi verzi. Rând pe rând au început să apară cursanţii. De fapt, cursantele. Din 12, unul singur e băiat, iar alta e vedetă. În rest, majoritatea ori au site-uri sau scriu pt site-uri, ori sunt pe la ceva organizaţii pe care nu le-am ţinut minte, dar parcă sunau interesant, ori sunt jurnalişti (rra, jurnalul naţional, altele de prahova, gsp etc). Trainerul e un tip chiar ok, deştept si amuzant. Primul curs nu a fost chiar impresionant, mai mult introductiv. Nu pot să spun că nu am aflat multe lucruri noi, poate aşa e începutul doar. Fiind aruncată în centrul civilizaţiei la români, dar paradoxal, fără internet, am aflat abia la curs că azi a murit Gheorghe Dinică. Poate că dacă nu aş fi văzut chiar aseară Filantropica nu aş fi avut un sentiment aşa de amar. Măcar aşa mi-a rămas în minte vesel şi malefic zicând Vă e milă? V-am luat banii!! M-am întors apoi la cămin, de data asta singură, dar m’am descurcat. La metrou nu am mai văzut pe nimeni cu mască, deşi era plin. Ajunsă în cameră, am cunoscut-o şi pe cea de-a treia colegă, o clujeancă pentru care Clujul e prea mic… Ce să mai spun eu de Sibiu, Alba Iulia, marte… of! Într-adevăr, e mare Bucureştiul, n-am apucat într-o zi să văd prea multe, nici măcar să îi aud prea bine zgomotul, dar este timp. Acum stau în colţul albastru de împrumut din camera de cămin şi ascult cum unii de prin zonă cântă de zor la chitară. Parcă-mi vine să ies, parcă văd deja mocnindu-mi prin minte un foc de tabără, lume veselă în jurul lui, cântece de munte, voie bună. Eh, mai bine las asta sau o continui în visele din patul cu salteaua tare.
3. A treia zi de Bucureşti, a doua zi de plimbărit. Azi am avut ceva mai mult timp pentru pierdut vremea. Asta după o noapte în care am murit de cald şi am visat că beau apă (la propriu mi-era prea lene să mă ridic şi să beau, dar până la urmă am tras de mine). După cum spuneam, azi am mers prin zonele astea centrale foarte extra meda hyper cunoscute şi, de ce nu, faine! Unirii, Romană, Victoriei, Universităţii etc. Am prins şi vreme bună şi astfel am luat la pas Bucureştiul. Străzi, străduţe, magazine, fântâni, clădiri, oameni şi uameni. Întoarsă la cămin, am mai purtat câteva discuţii de rutină cu „colegele”, mi-am împachetat ce-am putut şi m-am scufundat în patul în care, pentru a treia noapte, nu am prea închis un ochi. M-aşteaptă o noapte lungă, o zi la fel de lungă pe drum. Mi-a fost dor de patul din Sibiu, de somnul din „barca” mea, cum îmi place să-mi numesc salteaua. Încă puţin şi marele oraş mă va îmbrăţişa iar cu nebunia şi haosul său.
Be First to Comment