Radu Vancu este un poet sibian, autor al volumelor de poezie : Epistole pentru Camelia, Biographia litteraria,, critic literar, în acelaşi timp cadru didactic al Facultăţii de Litere şi Arte şi redactor la Revista Transilvania. Cu ocazia sărbătoririi zilei mondiale a poeziei, acesta a susţinut o prelegere cu titlul Poezia în cotidian, ilustrând astfel impactul ce îl are poezia asupra fiecăruia dintre noi. Spune că a vorbi despre poezie în cotidian este o situaţie pleonastică, deoarece poezia influenţează cotidianul deşi mulţi tind să creadă că e invers.
În prelegerea lui aminteşte de poezia dn Grecia Antică, de concursurile de poezie care se organizau, de rolul ei în formarea limbii, neuitând nici de ţăranii din Florenţa ce recitau din Dante. Ajungând cu discuţia în spaţiul nostru vorbeşte despre perioada comunistă, când, cunoscându-se influenţa poeziei în destabilizarea cotidianului, cei ce scriau cum simţeau erau trimişi în puşcării, în timp ce erau recompensaţi cei ce scriau literatură de propagandă. Cei care au supravieţuit au reuşit prin poezie, compuneau, recitau, memorau. Poezia este libertate în stare pură, pe care nu ţi-o poate lua nimeni. Cuvintele se nasc, evoluează şi mor. Rolul poeţilor : reverificarea cuvintelor, asigurarea vitalităţii lor.
Reporter: Legat de impactul poeziei asupra fiecăruia dintre noi, credeţi că sufletele noastre mai “cască ochii mari şi rotunzi” în faţa ei?
Radu Vancu: Da, sufletele noastre trăiesc încă poetic, chiar dacă cei mai mulţi dintre noi nu ştim asta. Până şi oamenii care n-au interes pentru poezie îşi trăiesc viaţa aşa cum şi-o trăiesc ca urmare a faptului că nişte scriitori din secolul XIX au decis să facă din România o ţară modernă. Viaţa lor, aşa cum arăta ea, e trăita într-o lume care vorbeşte o limbă inventată de poeţii aceia şi perfecţionată de cei care le-au urmat. Dacă au o familie, e pentru că au iubit şi s-au făcut iubiţi folosindu-se de acea limbă. Dacă au o carieră de succes, e pentru că ştiu să se facă înţeleşi folosind eficient acea limbă. Şi aşa mai departe. Chiar dacă nu “cască ochii mari şi rotunzi” în faţa poeziei, sufletele lor au un ADN impregnat de poezia română. Chiar dacă editurile cele mai curajoase, gen Cartea Românească, tipăresc poezie în tiraje maxime de 2000 de exemplare (spre deosebire de proză, care are tiraje de zeci de ori mai mari), chiar dacă poezia se citeşte mult mai puţin, pentru că cere o competenţă mai specializată, sufletele noastre trăiesc şi vor trăi mereu poetic.
Rep. : .Cum înţelegeţi acest impact asupra tinerilor în special? Îşi găsesc ei refugiul în poezie? Spre exemplu, studenţii dumneavoastră.
R.V.: Aproape orice om, şi deci aproape orice tânăr, poate învăţa să simtă poezia. Doar să vrea lucrul acesta. Studenţii care vor să inveţe ceva despre poezie fac lucrul acesta cu succes. Unii dintre ei au ajuns chiar poeţi autentici, mă gândesc la Rita Chirian, Bogdan Arizancu sau Daniela Popa. Nu cred, însă, că de un refugiu e vorba, pentru că poezia nu acţionează ca un anestezic, dimpotrivă: e, să spun aşa, un hiperestezic, ascute simţurile, te face să simţi enorm şi să vezi monstruos, şi, dacă nu e uşor să devii poet, e şi mai greu să rămâi. Trebuie nervi tari. Frumuseţea şi adevărul la care te conduce poezia sunt greu de suportat. Însă cine vrea frumuseţe şi adevăr trebuie să-şi asume asta.
Rep. : Dar asupra dumneavoastră, atât ca poet cât şi ca simplu om ce gustă poezia? Care sunt poeţii dumneavoastră preferaţi?
R.V. : Fie şi numai faptul că poezia mi-a adus câţiva prieteni adevăraţi e un lucru extraordinar. Cât despre poeţii preferaţi… Îmi plac mulţi poeţi, prea mulţi ca să-i pot enumera aici, însă recitesc cu fervoare pe Eminescu, pe Mircea Ivănescu, pe John Berryman, pe Ioan Es. Pop, pe Kavafis… Am mare respect pentru poeţii tehnicieni, să le zic aşa, pentru cei care perfecţionează tehnicile şi mecanismele poeziei, cum ar fi Mallarme, Valery, Ion Barbu, Şerban Foarţă, însă de iubit îi iubesc pe cei care fac din poezie confesional, pe cei care au curajul să îşi arate umanitatea, bună sau rea, frumoasă sau urâtă, în versurile lor, pe cei care au curajul să-şi arate “le coeur mis a nu”, ca să-l parafrazez pe Baudelaire. Probabil că pe Mircea Ivanescu şi pe Berryman o să-i recitesc mereu, până la sfârşitul vieţii, când o fi să fie şi asta.
Be First to Comment