În liniştea patronată de lene din mintea ei a început să pâlpâie o lumină slabă, tot mai slabă, dar neîntreruptă în ultimele sale scântei. S-a apropiat grăbită să vadă ce îi tulbură “pacea”. Un mic verb ţopăia în dorinţa de a se face văzut, atât de mic că nu mai avea multe şi-l sfărâma cu piciorul. Un mic verb, salvat până la urmă. Şi-a aplecat ochii, şi-a scos dopurile din urechi, verbul urla: SCRIE! Copila a început brusc să plângă, cuvântul înţepând-o cum nu s-ar fi aşteptat. Un şut în fund spre minunata realitate, o esenţă tare dintr-o măruntă sticluţă, un verb mic cu efecte puternice.
Doar de un astfel de strigăt a fost nevoie ca să îşi dea seama că de acest verb depinde, că de asta se agaţă multe, că în acest verb i se întrepătrund gândurile cu visele, e punctul care poate schimba multe, însă fără ajutor se stinge încet luând odată cu el şi pofta de viaţă, furând motivaţia, scopul, rostul, cheful şi zâmbetul pe care nici tonotilul nu i-l poate oferi. De acest slab verb ea trebuie să se ţină strâns ca să existe. Altfel, rămâne degeaba, o imagine fadă, o fotografie ilogică, o formă fără fond, un fir de praf suflat de vânt în direcţia greşită. Încotro se îndreaptă ea? În dreapta şi stânga sa se ceartă două verbe. Cel adoptat şi cel redescoperit: STAI şi SCRIE! Ambele vin cu argumente, copila e ca o minge de tennis între cele două repere, unde se va opri?
Be First to Comment