Despre lene şi alţi demoni

Alarmă!! Snooze!… Snooze!… Snooze nesfârşit. Trezeşte-mă peste o oră, trezeşte-mă peste o zi, lasă-mă să lenevesc juma’ de veac. Snooooze!

Lenea? O îmbrăţişez tot mai mult. Mi-e lene şi să scriu, dar scriu totuşi, în speranţa ca voi scăpa de lene. Mă bucur de lene în fiecare zi, în orice clipă.

Trebuie să-mi iau la revedere de la ea, dar urăsc despărţirile… Cum să scap de aşa zisa mea prietenă? După cum spuneam, mi-e lene şi să mai continui aceste leneşe rânduri, leneşe şi fără sens, pixul scârţâie pe hârtie şi în somnolenţa mea, a început să contureze tot mai vag literele. “Un şut în fund spre minunata realitate?” Ce, cum, unde şi cu cât?

Sesiunea bate la uşă. Mi-e lene să mă ridic şi să-i deschid. Mă uit însă pe vizor să mă asigur că nu e băiatul cu pizza (tot din lene). Vegetez. Sesiunea insistă. Mai am câteva şanse să-i deschid.

A doua zi… Sesiunea din nou:

Knock knock!! Who s there? Sesiuuuuneaaa! Sesiunea who? Deschide dacă vrei să nu fie sesiunea din toamnă! Şi-mi vâră un bilet pe sub uşă: Lasă lenea!

Proiecte peste proiecte s-au adunat şi mă aşteaptă iar eu stau şi stau, îmi permit să mă plictisesc deşi aş avea cu ce să-mi umplu timpul. “Un şut în fund!” Un ţipăt groaznic, un eşec! Trezirea fiinţo! Un scop, o motivaţie vreau! Piticii de pe creier îmi plâng şi tare mi-e să nu mă plouă în gât… Where is my head?