Am început să iau vacanţa în serios. Da, acum pe ultima sută de metri, aşa se face. Şi cum altfel decât zăcând toată ziua, că doar a venit toamna şi peste obiceiurile de vacanţă. Şi ca să nu zic că stau degeaba, am început să mă uit la filme, filme şi iar filme.
Am recuperat unele filme, dintre cele vechi pe care e musai-musai să le vadă fiecare, precum Doctor Strangelove sau 12 Angry Men, plus unele mai ciudăţele dar pline de metafore şi simboluri cum ar fi The Holy Mountain sau de ce nu, pentru o abundenţă de suprarealism, filmele lui Luis Buñuel.
Pe lângă astea şi altele pe care nu are rost să le enumăr, am început să mai trag câte un ochi şi unul chiar interesat, peste filmele cu jurnalişti. Deşi de la The Insider încoace nu am mai văzut ceva care să mă farmece. Dar ăsta ultimul, State of Play, e destul de bunicel, pe lângă Nothing But The Truth, zic eu.
Oricum, nu am văzut eu prea multe şi chiar am găsit zilele trecute o listă cu pelicule despre jurnalişti din care am să mai extrag câte-un film omorâtor de timp.
Shattered Glass e filmul la care voiam să ajung.
Inspirat din fapte reale. N-am stat prea mult să cuget asupra sintagmei, sunt o ignorantă deci. Dar mă tratez. Am început să caut şi-am dat peste un foarte cunoscut, mă gândesc, caz, ce-ar fi mers la cursurile noastre de etică. Poate s-a şi povestit de el în lipsa mea, eu una nu-mi amintesc şi deja mă simt de două ori mică. Dar niciodată nu e prea târziu.
Povestea e următoarea. Stephen Glass e un jurnalist de 25 de ani care scrie pentru revista The New Republic. E un tip amuzant la glumele căruia toată redacţia râde şi care e mereu aprobat, susţinut şi bla bla bla, cel puţin în film.
În tot acest timp, prietenul nostru îşi fabrică articolele cu o imaginaţie greu de oprit. Până când, la ultima sa mare poveste este prins (cercetat de cei de la Forbes, apoi de şeful lui, care îşi dă seama că toate articolele sale erau făcături). Se pare că mai apoi, Steve ar fi scos o carte “Fabulistul”, ales nume!
Acesta a fost un caz real şi, bineînţeles, nu singurul. Atâta doar că tipul a fost destul de priceput şi a scris destul de multe articole până să fie prins. Poate era mai “strălucit” şi de auzit dacă băiatul mai câştiga şi un Pulitzer înainte. Şi poate pornind de la povestea asta, eu ca o jurnalistă în devenire ar trebui să îmi pun şi să ridic probleme şi semne disperate de întrebare în legătură cu jurnalismul de azi, îndeosebi despre jurnalismul nostru, românesc, dar în ceea ce-l priveşte, deocamdată nu pot decât să mă abţin.
Be First to Comment