…când m-am trezit speriată din cauza unui coşmar şi am alergat spre ai mei în bucătărie să mă bucur cu ei că era doar un vis, să le spun prin ce „clipe” am trecut şi să mă strângă în braţe ca odinioară. Dar i-am găsit în colţuri diferite, certaţi, cu altele pe cap, fără griji legate de prunci ce nu dorm bine noaptea, ci cu probleme ce nu mă includ.
Mi-am dat seama că am crescut când nu am mai reuşit să le reconciliez discuţiile, să îi împac, să îi împiedic să scoată vrute şi nevrute pe gură. Poate o spun cu o urmă de egoism de copil sau cu un mic avânt de răsfăţ ce visează la trecut, dar de ce după ce creşti, parcă nici părinţi nu mai sunt părinţi, însă, se spune că pentru o mamă, eşti mereu copil, la orice vârstă? Dacă ea te vede mereu ca pe un copil, până când trebuie să se poarte ca atare?
Mi-am dat seama că am crescut când am observat că nu sunt centrul lumii părinţilor mei sau cel puţin, nu tot timpul. Dar, chiar dintr-o poziţie diferită de cea a centrului, oricât m-aş mişca, de multe ori nu mai pot aduce soluţie problemelor ce îi macină.
Mi-am dat seama că am crescut când un zâmbet sau o lacrimă n-au mai fost de ajuns ca să le întoarcă atenţia spre mine. Mi-am dat seama că părinţii nu sunt nişte zâne bune ci doar nişte oameni buni.
Mi-am dat seama că am crescut când m-am întors pierdută în sughiţuri în camera mea, cu visul nepovestit, cu problema lor nerezolvată.
Be First to Comment