Padre Francisco: Freedom without a life is not freedom.
Ramón Sampedro: A life without freedom is not a life.
Chiar dacă de multe ori te simţi fără scăpare ori parcă nu mai găseşti nicio soluţie problemelor tale şi nici gânduri de a o lua de la capăt nu ai, parcă ceva te ţine încă pe picioare şi îţi dă o fadă urmă de curaj să mergi mai departe. „Sănătoşi să fim”, vorba românului preaplin de optimism. Sănătoşi, trupeşte, de sănătatea asta e vorba.
Mar Adentro e un film pe care l-am tot amânat. De multe ori. Nici nu mai ştiu motivele, dar de cele mai multe ori parcă preferam un film mai scurt ori o comedie. Graba, lenea, circumstanţele. Nu contează. Mar Adentro e un film căruia oricum trebuie să-i amâni vizionarea. Asta dacă nu eşti o persoană ce ia filmele de Oscar la puricat. Da, Mar Adentro e un film de Oscar de prin 2004 (categoria film străin).
De ce să nu vezi oricând filmul ăsta? Depinde doar de starea ta. Mar Adentro e un film care lasă urme, sapă cu întrebări. Iar în loc de răspunsuri primeşti surâsuri din partea unui personaj care te surprinde că poate să zâmbească. Mar Adentro e un film prea trist, dar totuşi, unul pe care să-l vezi singur. Pentru că nu-s puţine momentele în care-ţi vine să dai „space” şi să te afunzi în gânduri.
Filmul ăsta te poate învăţa prin personajul principal, Ramón Sampedro (jucat de Javier Bardem), să-ţi preţuieşti mai mult alegerile, libertatea. Felul în care Ramon, tetraplegic de aproape trei decenii, îşi poartă zâmbetul pe buze şi gândul spre moarte, te face să-ţi dai seama cât eşti norocos. În acelaşi timp, e frustrant să vezi că un om ţinut la pat de boală reuşeşe să bucure mai multă lume decât tine. Modul în care protagonistul atrage oamenii şi nu devine o povară pentru ei e o lecţie de viaţă. Nu-s puţine femeile din viaţa lui pe ultima sută. Una (avocata Julia) vrea să-l ajute în lupta pe care o duce cu legea, încercând să obţină aprobare pentru eutanasiere, alta (cumnata) îl îngrijeşte şi iubeşe ca pe propriul copil, iar alta (femeia simplă, Rosa) îi apare în prag din senin, cu gânduri bune, vrea să-l salveze, să-l convingă că viaţa merită trăită în continuare.
E greu să continui să fii senin când moartea îţi devine cea mai bună prietenă, iar cei din jur se forţează să te înţeleagă, să-ţi fie alături şi în acelaşi timp să renunţe la tine. Trebuie, în primul rând, să ştii să visezi. Iar Ramon e specialist în asta. Când avea vreo 25 de ani, din teribilism probabil, s-a aruncat în mare. Acolo începe boala. Şi visul, totodată. De acolo, din vis, din mare, n-ar fi vrut să mai iasă. Odată ieşit s-a înfipt în coşmarul vieţii. Ţinut la pat, prins de mila celorlalţi. Din viaţa asta vrea să scape şi ştie că persoana care te iubeşte cu adevărat, într-o astfel de situaţie, nu numai că te lasă, dar te şi ajută să mori.
Cam aşa am simţit eu visul lui Ramon, cel care nu concepe viaţa fără libertate. Să zbori, doar să zbori câţiva ani, peste munţi, aproape de minunăţiile pământului, să nu te izbeşti de nimic, să trăieşti numai în zbor şi-apoi să te opreşti în mare. Să te întorci în mare. Şi acolo să rămâi. În marea cautată tot timpul, marea întrebărilor şi a răspunsurilor, marea din tine. Dacă te scoate cineva de acolo, eşti condamnat pe viaţă. Cam despre asta e Mar Adentro… despre lupta de-aţi atinge cu serenitate un ideal. Fie acesta şi moartea.
3 Comments