Tot în prima zi de TIFF, am văzut la Cinema Odeon, din Polus, un scurt-metraj și un film făcut pornind de la acea idee. Ambele franțuzești. Cu Pierre Étaix la mijloc.
Primul, La rupture, comedie romantică aș zice, de vreo 11 minute, din 1961, ne-a bucurat fețele, săpând cu riduri mărunte de expresie. Despre scrisorile de amor și de ridicolul din ele, că tot aminteam eu de Fernando Pessoa. Pe scurt: un tip primește o scrisoare cu niște rânduri cam triste și o poză cu el, ruptă. Se chinuie într-un haz monumental să răspundă, dar nu reușește. După ce i-o întoarce cu aceeași monedă, adică pune într-un plic o poză ruptă cu gagica de la celălalt stâlp de telegraf, se teleportează fără să vrea, sub văzul nostru, căzând pe geam cu un scaun ce părea foarte comod.
Apoi se colorează situația. În “Le Grand Amour”, film color de acestă dată, Pierre Étaix se însoară, în gând cu multe, în realitate cu Florence. Viață și trai bun, doar că sunt și niște socri la parter. Când se supără, pleacă la mama ei. Nicio problemă. La fabrica de piele, unde a fost inserat și ginerică, totul merge strună. Babele din orice colț vorbesc și decolorează poveștile. Florence pleacă iar, de data asta, la mă-sa. La birou, după ce s-au calmat apele și Florence i-a apărut soțului ei machiată în pat, apare o nouă secretară. Aș zice, o bunăciune. Anges. Asta nu generează decât un vis în care toate paturile sunt mașini, ea face auto-stopul și este remorcată de al nostru domn.
Florence, admiratoare de reviste cu modele în costume de baie, pleacă pentru două săptămâni la mare. Totul pare bine și frumos, dar din senin, domnul nostru nu o mai iubește pe Agnes, timp în care Florence se întoarce cu un tânăr ce-i cară bagajele. De parcă n-ar fi fost destul, spre deliciul babelor, dar nu și al cerșetorului ce rămâne mereu fără berea neîncepută, mirii noștri o pun de un circ în gară. Dar rămân, presupun, împreună. Am zâmbit la filmul ăsta, a avut ceva umor, franțuzesc, antic, dar au fost stropi.
2 Comments