Nu vă lăsați păcăliți de titlu, nu mă specializez pe balade, dar chiar n-am găsit un titlu mai potrivit.
Vreau să vă povestesc câte ceva despre cioara vopsită, sau cum unii, pe cât ar sări din creangă-n creangă mai mult – paradoxal – pe-atât rămân cu mai puține cojones. Că s-a cam dus vopseaua de pe cioară, am observat și fără ochelari, de ceva vreme. Că nu m-a surprins ce am văzut sub stratul destul de gros ce mă orbea, e altă poveste.
Și totuși, unele astfel de înaripate, fără a fi deloc îngeri, nu încetează să mă surprindă. După ce răvășesc fără nerușinare suflete rătăcite, cu promisiuni de câte-n lună, stele și îndepărtate galaxii, se trezesc cu creierul tot mai moale, cu mintea tot mai goală, cu cuvintele la goană, cu sentimentele în ape tulburi și cu gânduri de automutilare spre căile singurătății. Gânduri atât de puternice, încât chiar încep să se proiecteze izolați în vârf de munte.
După ce adună în ei suficientă frustrare, începe să crape vopseaua, să-și schimbe părul și să revină la vechi concepte de viață, damnate până nu demult că le-ar fi răpit din bucuria clipelor de zi cu zi. Stropesc straturile de vopsea rămase cu alcool, încercând zadarnic să-și lipească un scut, dar se pierd apoi pe pârtii înguste.
Aici, aripile prind din nou puteri, stratul de vopsea se adună, gândurile se încarcă de traduceri siropoase din limbi străine. Aparent, își fac curaj să realizeze lucruri tărăgănate până nu demult, dar promise la nesfârșit celor din jur. Își mută cuibul, își organizează existența, visează fire multicolore, cațără munți ținând iluzii de mână, dar nu-și dau seama că în urmă lasă numai dâre de întuneric, chestiuni nerezolvate, minți deloc luminate și revolte care țes o karma de zile mari.
Aceste ciori vopsite excelează în a se minți zilnic, necontrolat, în a se depărta de ce sunt ele sub stratul murdar al culorii tot mai cameleonice, ajungând treptat să se piardă chiar de ele.
Be First to Comment