Atât de pesimiști să fim, încât să nu mai privim cu drag către veștile frumoase? Atât de scăzută să ne fie încrederea, să nu ni se mai aprindă câte-un licăr de speranță la reușitele celor din jur?
Așa invidioși sau lipsiți de interes să fim, încât să nu ne mai bucurăm de artiștii și oamenii frumoși din jur, să rămânem ignoranți în fața lucrurilor cu sens pozitiv și să ne pierdem printre câte-un click aici, incredibil și alte cuvinte ambalate în caps lock? (pe care eu prefer să le pun italice, poate-poate, se împiedică și se pierd în josul paginii)
Așa pierduți de noi să fim, încât să ne extaziem în fața știrilor despre vedetele care au dat greș, doar așa, să ne simțim noi bine cu noi? Să preferăm niște dinți sparți când vine vorba de fotbal, în fața unor goluri valoroase sau a unor echipe cu tradiții ce se sting? Noi, cei care de multe ori nu îndrăznim să ieșim din carapace, să ne clătim fețele și să deschidem ochii savurând povești de bine.
Iar când se găsesc niște oameni ce visează și lucrează la proiecte care să adune în jurul lor toate lucrurile pe care le uităm, de care ne ferim alegând partea scandalului și-a click-ului pe ici și pe dincolo, acei oameni nu primesc înapoi decât confirmarea că nu ne mai plac lucrurile frumoase, muncite cu drag, pregătite pentru a ne da măcar un strop de culoare în cenușiul în care ne încăpățânăm să ne târâm.
One Comment