Şi al 6-lea pentru mine. Un FITS foarte vesel, aş zice, poate unul cu prea multe spectacole de dans, unele care chiar nu s-au prins de gusturile mele, dar în ansamblu o ediţie foarte veselă. Multă culoare şi multe zgomote de tobe pe străzi, mulţi sibieni scoşi din casă, spectacole de stradă ce-au revenit la Sibiu, altele ce-au surprins pentru prima oară, îngeri şi-un carusel imens în aer în Piaţa Mare, flăcări simetrice, zmeie şi sunete rupte din folcor şi prinse pe ritmuri de jazz, cupidoni imprudenţi, călăreţi şugubeţi, picioroange colorate…
Am reuşit să văd o mulţime de spectacole şi să mă deconectez cu totul de lumea mea. Veselia festivalului s-a terminat odată cu singurul spectacol care m-a făcut să plâng. Acela la care n-am reuşit să intru, dintr-o întâmplare neînţeleasă. “Un tramvai numit Popescu”, spectacolul pe care-l vânez de ani buni şi la care mi s-a promis că voi ajunge cu următoarea ocazie. Spectacolul începe în drum spre Răşinari, peste drum de cimitir, aşa că n-a fost nimic dubios pt cei care au trecut pe acolo şi au văzut o domniţă plângând lângă cimitir, în timp ce restul ce au fost şi ei “respinşi” de tramvai mergeau spre casele lor.
Sibiul m-a făcut să mă înveselesc repede, pentru că întorcându-mă spre gazde, pe nişte străduţe rătăcibile, într-o căldură sufocantă, am simţit miros de mare. Cu siguranţă au fost pescăruşii responsabili pentru asta, înnaripatele de care mi-era dor. Şi n-a fost prima dată când m-am simţit ca la mare în aceste zile, doar de cel puţin două ori am fost condusă de pescăruşi spre casă după ce m-a prins răsăritul la Clubul Festivalului. Dincolo de muzica teribilă pe care nici anul trecut n-am înţeles-o, şi cunoştinţele dragi din anii trecuţi, am reuşit anul ăsta să cunosc mai îndeaproape nişte fiinţe pe care le admiram în spectacole.
M-a îmbogăţit această ediţie numită de organizatori “matură” a festivalului. M-a bucurat prezenţa lui Eugenio Barba şi descoperirea lui Rodrigo Garcia. Dar şi deschiderea balerinei magnetice, cu care am reuşit să iau legătura pentru un material. M-au surprins cei care m-au îndemnat să scriu şi altceva, precum Bruno, băiatul ajuns din Portugalia cu polonezii ce cântă la altă masă.
Am alergat şi-acum, ca în anii trecuţi, de la un spectacol la altul. Mi-au plăcut mult cele din miez de noapte, de la Sala Studio, sunt mereu intime, mereu mai aproape de spectatori. M-au speriat spectacolele de dans de la Casa de Cultură şi m-a amuzat, printre altele, un spectacol pentru copii de la Gong. Câteodată se cere las chestiile profunde şi complicate pentru altădată şi prefer să stau să râd de nişte glume simple, pentru o energie soră cu inocenţa copilăriei.
Din păcate, cred că şi anul ăsta spectacolul cu cel mai mare public a fost focul de artificii de la final. Se călca lumea în picioare pe străzi. S-au lovit oameni cu maşini şi invers. Am căutat cu disperare o străduţă mai liberă dinspre Piaţa Mare spre teatru, dar zadarnic. Până la urmă am ales Mitropoliei, iar din toată mulţimea aia de oameni, când am trecut pe lângă biserică, m-am oprit să văd dacă-şi face cineva cruce. În stânga nimic, dar pe când să-mi pierd speranţa, în stânga, un puştan de vreo 17 ani şi-a făcut trei cruci, în timp ce în mâna stângă ţinea strâns o doză de bere.
M-am întors la Cluj cu un fluture în gât, nu degeaba era invazie de fluturi la Sibiu, cu aceeaşi senzaţie care mă cuprinde când mă lovesc de realitate, cu o semi depresie justificată şi cu starea că aş fi trecut prin ceva ireal. Aşa e când te laşi cuprins în întregime de alte lumi. Aştept cu alte gânduri acum ediţia de anul viitor (6-15 iunie), pentru a mă rupe din lumea mea şi a umple de noroc:
Cea mai ascultată piesă la clubul festivalului, postată aici pentru satisfacerea deja instalatei nostalgii.
Be First to Comment