Din aceeaşi serie amintită în postarea anterioară, corespondez pentru cinesseur.blosgpost.com de la TIFF 2014, blog privat, aşa că pun şi-aici textele, s-ajungă la mai multă lume.
 |
| promo still |
Calvarul vine cu râsu-plânsu’ şi te lasă cu un nod imens în gât. Cu un umor tipic irlandez şi un dialog de l-ai pune pe quotesla imdb aproape în întregime, m-a bucurat precum nici un alt film n-a reuşit anul ăsta. E structurat pe zilele săptămânii, până la duminica „finală”, fiecare zi reprezentând un pas nou spre clipa fără regrete. Îi rămâne totuşi acela că nu a terminat de citit Moby Dick. Filmul lui McDonagh, cu o distribuţie fenomenală, m-a lăsat cu un singur gust amar. Parcă-l vedeam tot timpul în rolul preotului, jucat oricum cu măiestrie de Brendan Gleeson, pe Philip Seymour Hoffman. Am vrut să-mi închei seara aşa, cu gândul la film, dar timpul nu-mi permite să ratez prea multe filme, aşa că mi-am ales şi un film din competiţie. La voz de los silenciados/Vocea celor neauziţi, regizat de Maximón Monihan, un tânăr din Mexic ajuns în America, semnalează o problemă socială serioasă, care nu se desfăşoară doar în mijloacele de transport din New York. Eu cel puţin am dat de un surdomut care vindea limbajul semnelor în bus zilele trecute. În film, o serie de surdomuţi, cărora li se promite accesul la o şcoală creştină specială pentru ei, ajung sclavi într-un mediu fără scăpare şi sunt nevoiţi să cerşească la metrou.
 |
| promo still |
Eroina, Olga, în mintea căreia ne petrecem vizionarea, ajunge să trateze acest lucru cu inteligenţă, dar şi spaimă, iar teama de a nu-şi pune familia în pericol o face să continue. Nu e ieşit din comun faptul că filmul e bazat pe o poveste reală, ci că în realitate situaţia a fost rezolvată de poliţie. Monihan e prezent la TIFF, iar la final ne-a spus că de cele mai multe ori cazurile respective sunt ignorate. E tânăr, mizează pe umanitate ca ultimatum al unei vieţi normale şi a realizat un film alb-negru, cvasi-mut, plin de umor şi care te face să-i priveşti cu alţi ochi pe cei care cerşesc prin mijloacele de transport în comun. Tot ce vrea să transmită e că aceştia EXISTĂ. Efectele sonore sunt bazate pe vibraţiile pe care surzii le simt, iar bucata în care Olga visează în culori cum aude – şi aude totul pe dos – prezintă, suprarealist, e drept, cum pentru surzi a fi surd nu e o problemă. Cam aşa mi s-a transformat mie duminica în ziua lui râsu-plânsu’! Un mic P.S.: Am nimerit pe lângă cei din juriu la proiecţie şi filmul a făcut impresie bună. Pentru azi mi-am propus mai multe filme din competiţie, fără a rata totuşi Ida.
Be First to Comment