E nebunie. E puţin timp. Mi-e haos în cap şi-n casă. Mi se rupe de ploaie şi mă bucur ca un copil de prima rază de soare văzută după ceva vreme. E TIFF 2014 şi eu nu mai ştiu ce loc să ocup şi la ce film. Noroc că anul ăsta am un fel de îndrumător. Cinesseur m-a rugat să îi trimit vorbe de la Tiff pentru blogul lui. Pentru că-l citesc şi admir de ceva vreme, m-am simţit şi onorată şi copleşită şi provocată şi… cam praf când vine vorba de scris despre filme. Dar n-am putut refuza. Pentru că blogul lui e doar pentru abonaţi, iar zilele acestea a atins şi o limită, am să-mi postez textele şi aici, poate mai interesează pe careva. Aşadar… despre prima zi la TIFF 2014:
Mi-am propus o primă zi Supernova la TIFF, mai ales pentru că ieri n-a rulat nimic din competiţie şi vremea nu m-a mai îndemnat ca în alţi ani să fiu Tiff-alergător de de la un cinematograf la altul. Aşa că de pe la prânz m-am plantat la Cinema Florin Piersic şi mi-am început festivalul pe O stradă din Palermo, filmul de debut al Emmei Dante. Care Emmă Dante e un fel de Nicolaescu, filmul fiind croit după un roman de-al ei, prilej cu care s-a agăţat şi de rolul principal. Bine, sunt multe contradicţii în comparaţia de mai sus, prima fiind că aş fi curioasă să-i citesc cartea. Şi asta pentru c-a reuşit să facă un film despre subiecte dramatice precum moarte şi despărţire, amplasate cu încăpăţânare într-un ambuteiaj (ce devine treptat mental) şi legate c-un pariu pentru îndeletnicirea oamenilor de pe Via Castellana Bandiera (numele străzii cu pricina şi titlul original al lungmetrajului) şi spre hazul spectatorilor. Cu râsu-plânsu’ am rămas din tot filmul şi cu un cadru pe care nu mi-l pot scoate din minte.
Cu Black Coal, Thin Ice (Ursul de Aur la recenta Berlinală) sau Artificii în plină zi mi-am muncit mintea încă de la titlu. Şi din nou, cum mi s-a întâmplat şi cu Only Lovers Left Alive, mi-am dat seama că în română are mai mult sens abia la sfârşit. Bai ri yan huo [白日焰火] înseamnă, conform uneori priceputului Google Translate, Daytime Fireworks. Titlul internaţional rămâne totuşi o metaforă a apelor reci şi tulburi în care se învârt personajele. Bun, acum că am lămurit cel mai irelevant aspect despre film, să vă mai zic una, alta.Nu m-aşteptam ca un film chinezesc cu investigaţii criminalistice să mă poarte prin unele seriale americane cu detectivi, dar spitalul de unde pleacă poliţistul Zhang Zhi Li, supravieţuitor în ‘99 aici, aduce a final de True Detective, iar personajul poate fi destul de violent şi posesiv în problemele personale, precum Luther. Ah… Supa se soarbe mai puţin, dar mult mai zgomotos decât în Poliţist, adjectiv. Călătoria prin film am făcut-o uşor aplecat, precum Zhang, după 5 ani, când începe să deschidă de unul singur un caz rămas nerezolvat. Mai tot timpul cu un fular la gât, strâns de parcă i-ar ţine să nu explodeze capul încâlcit în gânduri, reuşeşte să descurce iţele şi să câştige un pariu cu viaţa. Başca să dea un sens artificiilor din miez de zi.
Filmele nordice cu şi despre copii aflaţi în preajma adolescenţei mi se par cele mai digerabile poveşti de binedispunere şi am prins drag cam de fiecare film văzut. Singura problemă ar fi că nu-mi mai amintesc nici titlurile, nici mare lucru din ce se întâmplă. Probabil aşa o să se întâmple şi cu We Are the Best! (regia Lukas Moodysson), filmul care mi-a încheiat ziua Supernova.
E ca o pastilă ce te întoarce în trecut, îţi arată lumea prin alţi ochi, te încalţă cu încredere, te tunde şi… te poate face să te exprimi în felul tău. Poate punk-ul a murit, poate nu, dar în 1980, în Stockholm, se formează o trupă de punk mai mult anti-talent, decât anti-sistem, căci sistemul pe care merge e „we are the best”. Cele trei fete din film, relativ marginalizate, dar cărora nici că le (prea) pasă, trec prin nişte situaţii atât de normale, încât e justificat să uiţi după o vreme, cum mi-am uitat şi eu o parte din amintirile din perioada respectivă. Dar cât timp eşti în faţa ecranului şi urmăreşti povestea, n-are rost să-ţi ascunzi zâmbetul de călătorie!
Be First to Comment