#FITS2016 a fost pentru mine intrarea în Wonderland. Nu degeaba am văzut şi Alice, nu aiurea eram atât de obosită înainte de diez minor (#minor) încât mi-a venit să aplaud înainte să înceapă spectacolul (actorii au intrat oricum pe scenă ca la filarmonică, deci n-aş fi fost ultra ţăcănită), nu fără sens am ales traseele de zi şi noapte dintr-un Sibiu transformat în scenă de teatru (cu decor peste decor, în cele mai neobişnuite locuri), nu (chiar) de nebună am urlat dimineaţa la pescăruşi, pe limba lor… ci de dor.
Ieri = acum, festivalul de teatru de la Sibiu
atunci, fiecare zi în care îmi planificam câte un program, ce spectacole ar fi de văzut; complicaţiile veneau aşa: mergem la Barba că e Barba sau la Visul unei nopţi de vară că ne-au invitat, mai spre dimineaţă, actorii. Combinaţiile de n (spectacole, ore de teatru) au devenit complicaţii de ieri. Care ne-au luat de cap.
Dăm cu Banu să vedem dacă mergem la Eugen Jebeleanu (20 noiembrie) sau la Eugenio Barba şi George Banu (Mari întâlniri, călătorii amicale în timp). Când dai cu banu, chiar dacă-ţi iese Eugen, îţi iese tot Banu. Şi Eugenio. Deci mergem la Barba. Care a venit la Sibiu să schimbe jocul, cel puţin din capul meu. Să întoarcă pe dos universul. Măcar pe al meu. Să aducă memoria devastatoare şi sensul vieţii cu el şi să ne-arate ce se întâmplă în ţara în care copacii zboară. Şi să ne citească două scrisori cât cinci secunde şi cinci ore.
Destul de vag cât am putut descrie titlul complicat continui să mai pun un strat de ceaţă peste povestea mea barbariană de FITS2016. Una care m-a convins ca în 2017 să merg până-n Holstebro.
În prima zi de festival (10 iunie), proaspăt ieşită de la Armine, sister – răvăşită pe neaşteptate, că ajunsesem la festival cu chef de un început mai vesel, am luat-o pe străduţe la întâmplare. Ajunsă pe spinarea câinelui… văd pe jos, parcă ruptă din decor, o carte. Regele de inimă neagră. Mă uit stânga-dreapta să nu pară că-s la cotrobăit prin tomberonul de lângă şi o iau frumos, o bag la badge şi-o port aşa tot festivalul fără să-mi dau seama de are vreun sens.
– Ce ai la badge, de unde?
– Am găsit-o pe jos, n-are sens.
În a 7-a zi de festival a venit Sensul Vieţii (r. Eugenio Barba) la Sibiu. M-a bulversat traducerea, deşi am iubit mai mult numele original – The Chronic Life – viaţa cronică. Boala. Sau poate nu. Cu o zi înainte am ajuns la Cisnădioara şi înainte de Memoria Devastatoare (tot de Barba), am fotografiat un copac. Care nu prea zbura el, dar în context plutea de-a dreptul, căci eram cu gândul încă la documentarul despre Odin Teatret (The country where trees fly. Eugenio Barba and the days of Odin), unde la un moment dat Eugenio se încăpăţânează ca în spectacolul ce sărbătorea în 2014 50 de ani de Odin, să zboare copaci. Să-i vadă toată lumea. Îl văd şi eu:
Memoria Devastatoare, ca mai toate spectacolele de Barba, e un medicament cu eliberare prelungită, lentă. Unul ce te întoarce bine de tot în trecut, unul ce nu-ţi aparţine, într-un spaţiu intim (44 de spectatori), cu o poveste din 1944. O actriţă bătrână ce bâjbâie poveşti, alături de un muzician ce schimbă vioara pe acordeon şi o beznă clară în jur. Urechi ciulite, să înţelegem poveştile cu final fericit ale Holocaustului… Copiii Moshe şi Stella supravieţuiesc. Memoria se povesteşte greu, înghiţit şi apăsat, în şoaptă uneori şi cu nişte expresii de ai impresia că povestitorul a trăit toate poveştile şi a adunat în riduri trăirile şi memoria. Spectacolul le este dedicat scriitorilor Primo Levi și Jean Améry care au supraviețuit deportării la Auschwitz, dar s-au sinucis mai târziu.
17 iunie 2016
Port regele de inimă neagră la gât de 7 zile. Cerul e senin, dar gri, toropeală şi emoţii. Urmează prima reprezentaţie a Sensului Vieţii (din 3) şi eu prefer să încerc şi să nu intru decât să merg la alt spectacol. În spatele Fabricii de Cultură e praf, nerăbdare şi îndoială.
– Cu badge nu intraţi, staţi la coadă pentru bilete dacă vreţi.
Primesc număr de ordine. 3. Stăm cu hainele lipite de noi şi aşteptăm. Agitaţie. Oameni cu bilete vin pe ultima sută de metri şi ne mai răpesc din şanse. Gâtul se usucă. Eugenio Barba se plimbă printre noi şi zâmbeşte. Ne răcorim. Cresc şansele. Reuşesc să-mi iau bilet şi prind loc în faţă (dai un ban, dar stai în faţă).
Aflu că port la gât regele de inimă neagră de 15 ani şi 7 zile. Sensul vieţii are loc în 2031, simultan în diverse ţări, după al treilea război civil, cu o paradă de personaje ce include şi o casnică din România. Gheaţă, morminte, monede, căutări disperate şi o tensiune generală calmată doar de nişte cântece în spaniolă ce vin de nicăieri. Uşi, multe uşi, indicaţii greşite.
Lumina roşie cade mai mult pe noi, pe spectatori. În acest punct, refugiata din Cecenia îşi caută soţul. Are o fotografie. Ne-o arată pe rând, cumva ostentativ. Ajunge în dreptul meu şi văd în mâna ei cartea. Rege de inimă neagră.
Simt cum nici bucata de gheaţă agăţată în cui în cealaltă parte a scenei nu se mai topeşte. Îi arăt băiatului de lângă mine regele din badge-ul meu. Atmosfera mistică a spectacolului şi figura mea palidă şi şocată îl fac să creadă că nu aveam cartea în badge înainte de spectacol. Îşi verifică din secundă în secundă şi badge-ul lui. Îmi vine să râd şi să plâng. Mă simt sub orice cronică. La final cad multe cărţi şi monede peste noi. De papuc mi se lipeşte Asul de inimă roşie (cu inima din mijloc încercuită într-o imină neagră, făcută cu marker). Un neuron mi se aruncă de la balcon. Ies de la spectacol plutind şi cât mai durează festivalul nimic nu mă mai atinge. Sunt un copac care zboară şi crede că a prins un fel de sens – rupt dintr-un spectacol de Barba. Cronic. Sensul cronic.
Be First to Comment