După un weekend șoc cu o doză de teatru serioasă, am început săptămâna neserioasă. Muncile de pe la Cluj, somnul dulce de Sibiu, cerut parcă cu forța după ore de pierderi de gând în spectacole de teatru, mi-au răpit din bucuria de a-mi transforma în continuare șederea la Sibiu în maraton de teatru. Dar și ploaia, da. Și ploaia. Dar ajung și pe străzi, uite, ieri am prins chiar vreme bună, zâmbete de toate vârstele și parcă n-aș mai fi plecat.
Până acum, așa pe scurt, zilele mi-au arătat cam așa:
Lunea cu Cătălin Ștefănescu
Luni am văzut doar spectacole scrise de Cătălin Ștefănescu și-anume două. Mi-am potolit dorul de actorii TNRS la Moroi, un spectacol curat despre moarte, fobii, superstiții și isterii. Românești, cu tradiție și umor, cu muzica Adei Milea, cu lună mare pe un cer ce pare să ne prezinte o reflecție de doi metri sub pământ.
La Vanilla Skype n-a fost chiar ca la terapie. Nu pentru spectator. E drept, i-a fost oferită, publicului, o dezvăluire aparte, dar prietenoasă. Nici ca la foc de tabără, dar nici “ca la teatru” în sensul de distanță strict trasată. Vorba aia, din spectacol adică, la teatru toată lumea are dreptate. E primul spectacol regizat (și scris, dar de scris a mai scris) de Cătălin Ștefănescu și vorbele ce umblă live pe facebook spun că ar mai fi în plan și altceva. Stăm cu ochii și urechile pe el așadar, nu doar la Garantat 100% (dar și acolo pentru că sezonul de toamnă s-ar putea deschide cu Tim Robbins / filmat fix la FITS zilele astea).
Marțea cu 3 ceasuri bune
Plouată, grăbită, întârziată… dar cu speranță și noroc, am intrat la Vestul Singuratic – un spectacol la care am zis că merg la sigur pentru text, mi-a fost și recomandat cu o seară înainte și nici n-am observat cât durează. 3 ore și un sfert ce curg de parcă nici n-ar fi trecut. Glonț. Un râs prelungit în ape tulburi. Unul de la care nu te puteai abține, dar pe sub care se instalau alte emoții. Glonț. Unul cu povești dezlipite din istoria a doi frați sortiți să-și dea în cap cu orice ocazie. Un Florin Piersic Jr. (Coleman) coborât din Freak Show dar și mai și. Un Vlad Zamfirescu (Valene) știrb și zgârcit, dar mult mai sigur pe el decât pacientul lui Iureș din Vanilla Skype, un Andi Vasluianu (preotul Welsh) pacifist, dar alcoolic, cu sufletul în baza celor doi frați, un regizor – Cristi Juncu – de care, cu rușine zic, că n-am mai văzut nimic, dar vreau și un Martin McDonagh pe care aș vrea să-l văd la FITS 2017 sau cândva.
Căsătoria Mariei Braun – Ostermeier – Fassbinder. Bine, nume, renume. Dar spectacolul! Dor mi-era de așa ceva. Să-ți fugă ochi peste tot pe scenă, să intri cu totul în poveste, să urmărești curios ce se întâmplă și să o iei de la capăt cu gândul, de fiecare dată, alături de protagonistă. Cam nota 10 zic așa. N-aș fi zis că vreo căsătorie mi-ar face ziua mai bună.
Al 3 lea ceas bun a fost dat de prezența zilei la Sibiu – Tim Robbins (sau Tom Robbinson cum l-a botezat naiv o voluntară) – care nu s-a simțit deloc pe-o insulă pustie la clubul festivalului. Și de fapt despre partea asta de dans festivalier voiam să scriu. E nebunie. Dacă plouă, se dansează și mai și. Dacă nu, vine Tim Robbins și dansezi că parcă nu poți sta jos când îl vezi in the middle of the people. E și înalt. E tot un zâmbet. Dau să plec, că-i târziu, c-am fost și-n vestul singuratic și la căsătorie, mă doare piciorul. Sunt într-o ureche, dar chiar nu pot sta într-un picior prea mult. Intru în teatru, revin, coadă la intrare. Cineva mă cheamă să mergem prin spate (prin teatru adică). Dar e voie? În 5 secunde sunt pe scena teatrului național. Urlu în șoaptă: sunt pe scena teatrului, ieșim grăbiți și toată un zâmbet îi arunc jumătate lui Tim că n-aveam noi voie pe acolo, dar așa s-a nimerit, și ies iar în curtea teatrului plină de energie. De la clubul festivalului se pleacă greu, serios!
Va urma#
Be First to Comment