După un prim weekend cu de toate la #FITS2016, m-am gândit c-ar fi bine să trec aici un mic bilanț-jurnal de festival, să nu mă pierd și să nu le pierd. Pe ele, spectacolele la care am ajuns și poveștile aferente.
Am început prin a deveni martor tăcut la *Armina, sora mea frumoasă*, iar aici am scris mai multe despre spectacolul care m-a lăsat cu mintea franjuri.
Am ajuns apoi la Orb de mină (r. Bogdan Sărătean), iar bucuria mea cea mai mare a fost că în sfârșit, după 3 ani, merg la un spectacol cu persoana care mă cazează din 2014 la Sibiu pe perioada festivalului. Da, cam atât de prinsă de FITS sunt an de an, că nici să socializez cu minunea mea de gazdă nu reușesc, însă anul ăsta am început cu dreptul. Building Trust e tema ediției, da?
De la spectacol am rămas cu un text bun, dar urlete nu prea bune, cu dragul revederii unor actori din TNRS și descoperirea unui spațiu nou (sala de la Cercul Militar), deși cred că și spectacolul dar și eu am fost afectați de faptul că Sala Studio este închisă.
În ziua doi de festival am bătut Gong-ul. De trei ori, ca-n teatru. Mai exact, am văzut trei spectacole la Teatrul Gong.
* la *Forța Legământului* (r. Andrzej & Teresa Welminski) am ajuns după ce i-am descoperit pe cei doi regizori la conferința de presă, iar viziunea lor despre teatru m-a convins că e de bifat. Am descoperit cu ocazia asta câteva fragmente de Bruno Schulz puse în scenă de Teatrul Welminski și Third Arrangement, alături de câteva cadre create de actori rupte din desenele artistului cu o soartă cel puțin bizară (În 1942, Bruno Schulz a fost asasinat de un membru Gestapo, în timp ce mergea să cumpere pâine). Figuri de ceară, păsări gălăgioase, un sanatoriu, un tată bolnav și un fiu ce pornește în căutarea lui – toate desprinse din poveștile lui Schulz, “romancier și pictor polonez de origine evreu, considerat aproape unanim ca fiind unul dintre cei mai mari stiliști polonezi ai secolului 20”. Nu e prima dată când descopăr artiști prin spectacolele de la FITS:
* mi-am învelit apoi gândurile la *Omul pernă* (Teatrul Act, r. Eugen Gyemant), cu scopul de a-mi dezveli amintirile legate de spectacolul cu același nume, în regia lui Radu Afrim, văzut în 2009 tot la FITS, unul dintre spectacolele care mi-au rămas în minte, după multe zeci (un calcul rapid ar spune sute), de spectacolele văzute în cei 9 ani de savurat festivalul. Cu un așa text, n-ai cum să dai greș, iar abordarea Teatrului Act nu m-a dezamăgit.
* după o fugă în Piața Mare unde am aruncat și eu un ochi pe scena-cer, la *Carillon, the flight of time*, m-am întors pentru al treilea gong, care s-a dovedit a fi *Antisocial*. Am ratat spectacolul ăsta de atâtea ori, căci acum nici niște ființe zburătoare care știu că au făcut minuni (mă bucur și doar văzând fotografiile), nu m-ar fi putut împiedica. Cazul grupului de Facebook al liceenilor din Cluj nu mi-e străin, iar structura spectacolului gândită de Bogdan Georgescu e minunată. Las pe seama oboselii (tinerii actori erau la a doua reprezentație din ziua respectivă), faptul că liceenii din spectacol nu mi-au părut suficient de revoltați, suficient de adolescenți, de speriați și de revoluționari. Altfel, un text mișto, glumeț, îndrăzneț plus abordarea unui subiect ce deschide multe semne de întrebare din zona socială și educațională.
Duminică a plouat. A tot plouat. A plouat de nu-ți venea să ieși din casă. Dar am ieșit, chiar și cu o pereche de papuci cu aprox 2 numere mai mici prin care nu intră apa, dar din care nici nu mai crezi că-ți scoți întregi picioarele. Cu degetele îngenuncheate am mers la concertul de FADO de la Sinagogă. Mi-era dor de loc (ultima dată l-am vizitat la un concert de hang tot din festival), dar mai ales de fado. Claudia Duarte e o minune de artistă. Și mai cântă zilele acestea, răsfoiți bine programul. S-a plimbat prin Sinagogă cântând fără pată, cât s-o putem vedea și noi, cei care am prins locuri în spate. Da, sună bine fado-ul și pe nevăzute, mai ales că se încadrează clar la muzică de ascultat cu ochii închiși, însă dacă aduni cu pasiunea transmisă de interpretă, fiorii se instalează brusc și uiți și de ploaie, și de picioare, și de spate, cam de toate.
Dar îți amintești de toate la *Trei Surori* (Japonia, r. Hajime Mori), un spectacol static la care nu s-a prea stat. Mult mai mult decât spectacolul mi-a plăcut (ce-i drept e că pot face o listă cu 100 lucruri care-mi plac mai mult decât spectacolul respectiv) cum oamenii care încercau să plece se opreau la gura backstage-ului pentru că actorii aveau ceva treabă acolo, în timp ce pe ecranele cu subtitrare textul se potrivea de minune – “Ce s-a întâmplat? Nu pleca”. Merită și pentru asta să mai tragi de timp înainte să părăsești un spectacol ce nu promite.
Am ajuns, înfometată, la *A hunger artist*, cel mai recent spectacol de Eimuntas Nekrosius – care te face să înțelegi că umblatul prin ploaie în papuci cu 2 numere mai mici e o nimica toată raportat la tristețea artiștilor ce dispar fără urmă. O să revin cu un text mai pe larg despre spectacol, că deja m-am lungit și nu aș vrea să mă înham flămândă și întârziată în explorarea următoarei zile de festival.
Gândul că mai am la dispoziție de festival îmi dă puteri. Veniți și voi!
Be First to Comment