No matter what we dream*
Se spune că o vacanţă nu e soluţia pentru depăşirea momentelor depresive şi că în astfel de cazuri mai degrabă apelezi la un specialist, chiar dacă unele concedii vin prezentate vindecătoare şi revelatoare. Nimic mai adevărat. Însă dacă te nimereşti cu mintea deschisă şi-ţi laşi şi spiritul să cuprindă tot ce poate să ofere locul potrivit la momentul potrivit, s-ar putea să fie suficienţi banii cheltuiţi în vacanţa visurilor ce te prinde pe pregătite, şi să nu mai fie nevoie de terapie.
Vacanţa mea în Lisabona s-a transformat în vis şi nu a rămas o iluzie. A trecut o lună de când m-am întors, iar starea de bine, seninătatea şi calmul pe care până nu demult le aveam trecute doar pe un wishlist pe care se pusese praful, sunt încă la suprafaţă. Şi se ţin bine. Pe lângă asta, încă mă întâlnesc pe stradă cu persoane care mă întreabă, înainte de „ce mai faci?”: Te muţi în Portugalia? Probabil şi inevitabil să-mi fi transmis posibila intenţie prin postări şi poveşti din care nu lipseau zâmbete.
The dream is real
Am ajuns în Lisabona după 6 ani, când făcusem o excursie scurtă şi rapidă de grup, una-n care mai degrabă am bifat monumente şi locuri speciale şi am adunat prea puţine experienţe. M-am ales însă cu o hartă mentală şi cu mult dor (saudade). Acum, încă de când am aterizat şi am ieşit pe poarta aeroportului, în faţa căruia oameni şi hârtii aşteaptau oameni şi bagaje de parcă te aşteaptă toţi pe tine, am simţit că n-am părăsit niciodată locul de vis – Lisabona. Când reuşeşti în sfârşit să îţi aduni bani pentru un concediu şi tu, deşi nu eşti prea umblat prin lume, alegi un loc unde ai mai fost, cel mai probabil te aşteaptă ceva acolo.
La prima cazare (n-ar fi o excursie comodă pentru mine una în care aş sta comodă într-un singur loc şi n-ar trebui să mă mut din casă-n casă) priveliştea de pe fereastra din bucătărie m-a lovit o dată cu gândul: aş vrea să mă mut aici! Am reuşit să testez şi cazare prin airbnb, şi hostel plin, şi stat la cunoştinţe noi, iar visu-mi speră ca următoarea cazare acolo să nu fie doar temporară sau cel puţin nu aşa scurtă.
Primele plimbări pe străduţele oraşului le-am făcut după simţire, fără hartă şi am ajuns în punctele cele mai potrivite, de la o belvedere pe care abia am găsit-o în trecut, până la Bairro Alto – un fel de Centru Vechi de Bucureşti – dar unul mai pentru toate gusturile, care te poate provoca, intriga sau speria, pe ale cărui străduţe întortocheate degeaba te plimbi grăbit în căutare de linişte, un loc cu mirosuri îmbietoare şi nu numai. În Bairro Alto, până pe la 2 noaptea miroase a bere, haşiş şi sex. Oamenii dansează şi cântă în stradă, localurile fiind multe, dar prea puţin încăpătoare, iar senzaţia zburdalnică de petrecere constantă ori te răpeşte, ori te alungă.
În zonele mai liniştite, pe o bordură, m-am trezit negociind nişte mărgele de care nici nu mi-am dat seama când mi-au îmbrăţişat gâtul. Erau colorate, iar vânzătorul deloc agresiv, iar când a văzut că-mi place mai mult dialogul decât mărgelele, a lăsat după mine în stilul meu de-a negocia cu jumătăţi de degete.
Oare cum să nu-ţi placă o vacanţă în care din prima seară descoperi cele mai faine locuri cu petreceri. Am ajuns pe renumita Pink Street (Rua Nova do Carvalho) fără ca măcar să îi observ culoarea. Da, e roz, dar parcă nu mai era nevoie, doar se simţea în toată zona frenezia nopţii, iar culorile depăşeau rozul. Dacă ajungi în orice seară din săptămână în Lisabona şi vrei să dansezi pe muzică electronică într-un loc decent cu oameni din toate colţurile lumii, alege Music Box. Unde mai pui că e unul dintre locurile unde se fumează înăuntru, dar suficient de aerisit încât să nu-ţi îmbâcseşti toată ţinuta. Altfel, dincolo de Bairro Alto, prin toate pieţele din deal şi până-n Cais do Sodre, către malul fluviului Tajo, se organizează petreceri de toate felurile, mai mult sau mai puţin ad hoc.
Întâmplător, în perioada aleasă de mine, Portugaliei i-a mers destul de bine şi în fotbal. Îmi doream dinainte să merg ca echipa să ajungă în semifinală. Voiam să văd reacţiile oamenilor, să fiu acolo într-un astfel de moment. Praça do Comércio era pregătită cu un ecran mare şi o mini-tribună pentru meciuri. Noi am preferat să vedem meciurile pe plajă, în Cascais, alături de localnici şi alţi turişti. Am revenit şi pentru finală şi bucuria a fost imensă. Nu prea pot, cu minte de om ce n-are nici o legătură cu fotbalul, să descriu ce am trăit acolo. Ştiu doar că înainte de finală m-am trezit cu lacrimi bruşte şi inexplicabile, iar după meci ţopăiam de bucurie îmbrăţişând nişte fete cu tricouri şi steaguri ce erau parcă mai fericite că mă bucur sincer alături de ele, decât de victorie. Sau la fel. Sau poate invers. Nu mai contau detaliile. Francezii de la masa de lângă noi au suferit la ratări, dar s-au bucurat la fel de sincer la final. „Petrecerea asta o să dureze vreo două săptămâni” – mi-a spus Carla, o tânără cunoscută pe tren în drumul înapoi spre Lisabona, iar când am ajuns în oraş ni s-a confirmat. Cele aproape 4 ore pe care le-am făcut pe jos înspre cazare au fost pline de opriri pentru îmbrăţişări şi cunoştinţe noi şi bucuroase. Claxoane. Lumini. Gălăgie. Primele cuvinte murdare învăţate de la nişte tineri portughezi vs. cele mai rostite cuvinte: Somos Campeões!
Norocu-mi şi-a întrecut puterile când în ultimele ore de vacanţă, rătăcind pe străduţe noi, am ajuns într-un bulevard unde se adunaseră cei mai coloraţi şi nerăbdători oameni. Nici n-am îndrăznit bine să întreb ce se întâmplă că m-a lovit. Campionii se întorceau acasă. Da, l-am văzut (şi) pe Ronaldo. Şi cupa. Cam la vreo 1,5 metri aşa.
Dar acesta n-a fost visul meu, ci doar un bonus. Mai bine să ne întoarcem în Cascais, pe plajă, la ocean. O zi la plajă cu o prietenă bună pe care n-am mai văzut-o de ceva vreme. Băi scurte în apa rece a oceanului. Zâmbete şi relaxare pe o plajă monitorizată, unde nu-ţi vine să te uiţi în stânga-dreapta pentru siguranţa ta şi nici nu-ţi vinde nimeni insistent porumb fiert. O groapă săpată-n nisip, la întâmplare, dar într-un loc interzis, de un copil mare, poate crea legături şi drumuri metaforice spre acasă. Paznicul de pe plajă ce ne-a atenţionat să acoperim groapa s-a dovedit a fi fostul elev al mamei colegei mele de birou. Ciprian din Sighetul Marmaţiei e de 15 ani în Portugalia şi dacă nu ar vorbi cu drag limba română, n-ai prea zice că-i român. Ca spirit, zic. Vesel să ne întâlnească, ne-a purtat prin toate bodeguitele Cascaisului (oraş ce va avea titlul de capital europeană a tineretului în 2018), nu înainte să ne servească şi el puţină Românie. Ceva neaşteptat şi ce n-ar trebui să lipsească, măcar de-un strop, din nicio excursie prin lumea asta: pălincă de Maramureş, stropită cu o baie în ocean în miez de noapte pe plaja pustie.
It was all a dream
Plecată într-o excursie cu mai multe scopuri: Nos Alive Festival cu Radiohead cap de afiş şi revederea Lisabonei, n-am ştiut la ce să mă aştept şi nici nu am avut alte aşteptări decât relaxarea continuă. Cum rezolvi asta ca om constant stresat la el în ţară? Oricât de magic ar suna plimbările exploratoare de unul singur prin locuri străine, sihăstreala nu e bună. Ai nevoie de oameni, nu doar de obiective turistice.
Ştim că Lisabona se mândreşte cu multe – de la zona Belem cu turnul cu acelaşi nume şi Mănăstirea Ieronimilor, lucrate în stil manuelian, la Sintra – localitatea cu castele şi palate, pieţele din oraş încărcate cu istorie, zonele de belvedere, străduţele înguste, tramvaiul galben, cartierul Alfama de unde răsună fado şi multe alte surprize de care dai la tot pasul.
În Lisabona căţărată pe coline şi încărcată de poveşti, pe lângă prietenii dragi revăzuţi cu bucurie, care s-au gândit să-şi suprapună concediul cu al meu, n-am cum să nu-i amintesc pe cei întâlniţi la faţa locului, de la simpli comercianţi, chelneri, alţi turişti, localnici de toate vârstele, mi-au oferit cele mai simple şi sincere lecţii. Mă gândesc că într-un loc ultra turistic parcă sunt toţi antrenaţi să bucure turişti, dar acum sunt sigură că e felul lor aşa: deschişi, relaxaţi, spirituali – se transformă toţi în nişte ghizi de toată frumuseţea care apar când te aştepţi mai puţin, dar când nevoia e mai mare.
„Priveşte mai mult şi mai atent în jurul tău” – mi-a spus un domn care s-a aşezat pe bancă la umbră lângă mine, într-o portugheză pe care nu mi-o mai amintesc, dar pe care am înţeles-o cuvânt cu cuvânt, de la fiecare persoană cu care am interacţionat. E mai greu cu răspunsurile, dar de fiecare dată concluzia noastră a fost că ne e uşor să comunicăm din privire, gesturi şi mai ales, din coração.
M-am ales astfel cu o mulţime de cunoştinţe mai mult sau mai puţin tăcute: Joanna şi Francesco, ce mi-au spus că par mai degrabă franţuzoaică decât româncă şi mi-au arătat unde găsesc bere la 1 euro în plin centru, oamenii care ne-au servit cu drag şi ne-au dat indicaţii, românii, francezii, lituanienii şi norvegienii de pe plaja din Cascais, frizerul Manel, necunoscutul Pedro, cu ale sale necuvinte, pe care l-am tot strigat pe străzi în zadar, gazdele, Edgar şi Patricia care ne-a primit în ultima noapte la ei, domnul din Oser-ul portughez – Thieves Market – sau mai degrabă Feira da Ladra, care s-a aşezat pe jos lângă mine, sub un soare turbat, şi mi-a explicat fiecare caricatură dintr-un dosar ce l-am descoperit printre minunile random de vânzare de pe taraba lui, Carla – fata cu brizbriz-uri de pe tren, domnul de la magazinul de suveniruri ce mi-a prins papucul desprins cu o agrafă de birou şi mulţi alţi oameni plini de zâmbete şi voie bună ce mi-au ieşit în cale şi pe care nu îi uiţi prea uşor, mai ales când te întorci şi te reobişnuieşti în preajma feţelor mai tot timpul posace de la noi.
Portugalia sau primul sat global, cum îi spunea Martin Page (care apropo, alături de mulţi scriitori, şi portughezi, dar şi de prin lume, îşi găsea inspiraţia pentru texte prin Cascais şi Sintra, în cluburi selecte, dar deschise, ale scriitorilor şi artiştilor de tot felul), e o ţară săracă. Mulţi tineri îşi găsesc greu de muncă, de multe ori pleacă la studii sau pentru carieră în alte ţări. Cei care-şi termină studiile nu îmbrăţişează din prima job-ul visat, ci mai degrabă normal jobs. Cu toate astea, chiar dacă par să nu aibă grija zilei de mâine şi te întrebi „cum reuşesc?”, aş da vina pe ocean, pe soare, pe muzică şi cultură, culorile hainelor întinse la uscat pe străzi înguste, mutrele curioase ale turiştilor, cele mai eclectice graffiti-uri pe ziduri, copacii ce apar pe unde nu te aştepţi, împrejurimile contrastante,fructele de mare, mâncarea bună – chiar şi pentru vegetarieni, iar cu vin la fiecare masă normal că plec şi mă întorc bucuroasă.
Tenho em mim todos os sonhos do mundo/ Port în mine toate visele lumii
În Lisabona, în faţa cafenelei Brasileira şi la câţiva paşi de cea mai veche librărie din lume (Livraria Bertrand – 1732), stă Fernando de Pessoa şi te-aşteaptă să bei o cafea cu el şi să-i împărtăşeşti visele. De la prima vedere din 2010 şi lecturile de atunci, când te întorci la Pessoa nu e important ce visezi, doar el spunea că poartă în el toate visele lumii, dar contează cum te raportezi la vise după ce te-ai lăsat purtat de poveştile şi oamenii relaxaţi, calzi şi spirituali întâlniţi în Portugalia.
În a treia seară de străbătut străduţe, locuri şi sentimente portugheze, m-am gândit serios să îmi vând abonamentul la Nos Alive, care urma peste două zile, cu Radiohead headlineri într-o sâmbătă sold-out. Simţeam că nu-mi ajunge timpul pentru cât au Lisabona şi împrejurimile de oferit, chiar dacă mă plimbam deja prin oraş de parcă îl ştiam ca-n palmă. Apoi mi-am dat seama că vreau să port în mine tot visul vacanţei, să iau tot ce e mai bun. Şi cum am reuşit să mă bucur de fiecare clipă (destul de greu dar revigorant de îndeplinit aşa clişeu), festivalul cu cele mai alese muzici n-a făcut altceva decât să ajute la explozia de bine prin care am trecut. Despre experienţa muzicală de la festivalul din Algés, vă voi povesti în episodul următor.
Keep on dreaming!
foto: Diana Câmpean & Adrian Radic
Be First to Comment