1 decembrie 2017
Stau în fața scării cu un sac de haine, o pernă în formă de oaie, salteaua de yoga și sacul de dormit. Mănăștur 2017. Ultima mea zi oficială în Cluj după 7 ani în care am tot plecat și revenit, orașul în care am reușit să mă simt acasă. Prea acasă.
4 decembrie 2017
Sunt în camera copilăriei, din Zlatna, și aștept să plece o vecină care a venit în vizită la cafea, să pot să ies și eu pe balcon la o țigară. Pentru că mamei încă îi pasă ce zice vecina, deși ea a acceptat că mai fumez câte o țigară din când în când. M-am mutat acasă, pe marte, după 15 ani de când am plecat de aici fără gânduri de a mai reveni cândva în afară de vacanțe și sărbători.
Nu mi-aș fi imaginat acum câteva luni că finalul anului mă va aduce aici și, mai ales, că totul va veni dintr-o dorință interioară, fără vreun stimul extern. La Cluj totul mergea și merge bine. M-a lovit pe mine să plec acum când toată lumea vrea la Cluj. Nu m-am încăpățânat niciodată să fiu mereu contra-curent, că oricât ar părea de cool, e uneori trist, dar așa s-au legat treburile. Orașul crește, se înmulțește, evenimentele nu te lasă să-ți găsești gândurile, barurile nu te lasă să ți le vezi, iar prețurile nu te lasă să stai pe loc. Dar stai mai mult pe loc decât îți poți da seama. În trafic. Orașul crește. Cu toate astea, pe mine a început să mă strângă, să mă îngrămădească.
13 decembrie 2017
Din Timișoara, acum 6 ani, am plecat pentru că simțeam că mă sufoc, după nici cinci luni petrecute acolo. Că mă sufoc fiindcă e un oraș plat și nu văd nici o înălțime naturală în jur, oricât m-aș strădui. De acasă, acum 15 ani, am plecat din cauza poluării… și a lipsei de posibilități. Mulți ar spune că tot ce fac e să fug. De responsabilități, de greutăți, de mine… habar nu am. Tot ce știu e că plec atunci când aerul devine irespirabil – în orice fel se poate înțelege asta. Așa că am venit acasă, fără gânduri, fără planuri, poate doar ca să învăț să respir și, mai nou, să jonglez. Cu fructe momentan.
După aproape două săptămâni cel mai interesant lucru la care mă pot gândi acum e că mâine merg la Cluj și vineri îmi vizitez foștii colegi de muncă. E grea despărțirea, mai ales după ce pleci dintr-un mediu căruia nu tare ai ce să îi reproșezi (atât doar că te-ai săturat de rigorile sistemului, iar la Stat ai parte de ele din plin), de lângă niște colegi minunați pe care îi visezi, cum previzibil era, de când nu îi mai vezi zilnic, departe de highlight-ul fiecărei săptămâni de muncă – concertul de vineri seara de la Filarmonica “Transilvania”, dar nu e bai, că l-am visat și pe ăla. Cu tot cu bis. Semn că somnul de acasă nu e doar odihnitor, ci uneori suplinitor.
Când nu ai nimic de făcut, după ce multă vreme ai “avut”, se instalează o falsă libertate care-ți dă impresia că le poți face pe toate. Poate de-aia m-am apucat de “jonglat”, iar asta înseamnă momentan că arunc un singur obiect cu o mână și mă chinui să îl prind. Și am observat progrese, după o vreme nu trebuie să mă aplec să-l caut, chiar îl prind. Oricât de refreshing ar părea, e nevoie de o anumită liniște mentală ca să-mi găsesc sincer astfel de bucurii, fără să-mi împart gândurile între “yey, plec cu Circul” sau “I have no idea what I am going to do with my life”. Provocarea e, în cazul de față, în a-mi savura cu adevărat liniștea în care mă găsesc, fără să-mi vină să mă programez la o ușoară ardere pe rug pentru că am pierdut o zi pe Netflix sau că n-am ieșit de 2 zile din casă. Oricât de mult îl visam acum o lună, weekendul din miezul săptămânii poate fi uneori apăsător.
***
Am înțeles că roboțeilor de oraș le place să citească poveștile oamenilor care au luat o pauză, un an sabatic, au plecat în lume, s-au înscris în programe de voluntariat, s-au mutat în munți, au început să cultive te miri ce sau care s-au mutat înapoi cu părinți într-un fund de lume. E adevărat? Habar n-am. Oamenii sunt ciudați. Citesc multe sau deloc. Îi gâdilă tot felul de povești. Nu doar pentru că nu îndrăznesc să facă anumiți pași când ceva nu e în regulă, ci pentru că uneori își dau seama că poate pentru ei e mai bine să bată pasul pe loc. Am plecat dintr-un oraș prosper și de la un loc de muncă mai mult decât decent pentru că NU AM MAI SIMȚIT că fac vreo diferență sau că rezonez cu ce urmărește sistemul. Chiar dacă habar nu am ce urmărește. Și pentru că sunt încă în perioada în care îmi permit să fac asta. De aici, lumea e largă și oricât de mult loc ar fi și de regrete în lumea asta largă, m-am decis că și doar dacă învăț să joglez în perioada asta de nedirecționată căutare, tot e bine. Și să respir. Costum de clown am. Vă pup și vă mai scriu, dar nu așteptați motivaționale că n-avem. Just do what you feel!
finally, you are back! 🙂
>:D<