Ce să mai faci atunci când, după o perioadă îndelungată de stagnare a condeiului, te decizi să scrii ceva și primul subiect care-ți vine în minte e “renunțarea”, iar cineva, fără să știe ce gânduri ai, te îndeamnă să scrii un articol pornind de la “de ce să nu renunți?”. Privești inițial dubios persoana cu idei de motivație crezând că ți-a cotrobăit cumva prin mintea tot mai confuză, apoi n-ai ce face altceva decât să scrii.
Bineînțeles, te lovești de lipsa exercițiului, ștergi rând după rând, fiecare expresie îți pare stupidă, fiecare cuvânt rupt dintr-un dicționar al cuvintelor banale, fiecare propoziție parcă duce o luptă de acceptare a părților sale. Răsfoiești prin vechile postări și alte articole și te minunezi că puteai scrie cândva așa. Că scriai, c-o făceai din plăcere, că postai cu ușurință cele mai bizare și sincere gânduri. Că te bucurai când aflai că ești citit și mai ales când observai chiar tu o evoluție în ceea ce lăsai pe foaia virtuală.
De ce să nu renunți, ajuns într-un punct în care toate lucrurile-ți par semne, toate semnele întrebări și puținele, dar importantele lucruri bune care apar, reverii?