Ce să mai faci atunci când, după o perioadă îndelungată de stagnare a condeiului, te decizi să scrii ceva și primul subiect care-ți vine în minte e “renunțarea”, iar cineva, fără să știe ce gânduri ai, te îndeamnă să scrii un articol pornind de la “de ce să nu renunți?”. Privești inițial dubios persoana cu idei de motivație crezând că ți-a cotrobăit cumva prin mintea tot mai confuză, apoi n-ai ce face altceva decât să scrii.
Bineînțeles, te lovești de lipsa exercițiului, ștergi rând după rând, fiecare expresie îți pare stupidă, fiecare cuvânt rupt dintr-un dicționar al cuvintelor banale, fiecare propoziție parcă duce o luptă de acceptare a părților sale. Răsfoiești prin vechile postări și alte articole și te minunezi că puteai scrie cândva așa. Că scriai, c-o făceai din plăcere, că postai cu ușurință cele mai bizare și sincere gânduri. Că te bucurai când aflai că ești citit și mai ales când observai chiar tu o evoluție în ceea ce lăsai pe foaia virtuală.
De ce să nu renunți, ajuns într-un punct în care toate lucrurile-ți par semne, toate semnele întrebări și puținele, dar importantele lucruri bune care apar, reverii?
În șirul ăsta lung de încercări, pe care-am să-l numesc în continuare viață, dau buzna uneori niște hopuri peste care unii trec mai greu. Dacă trec și nu se blochează în ei, mințindu-se la nesfârșit că totul a fost un coșmar sau punându-și pe ochi vălul problemei și ignorând toate celelalte aspecte ale vieții care-ar putea să le întindă o mână salvatoare ori măcar un deget.
Pe principiul “don’t grow up, it’s a trap!”, apar situații care te fac să descoperi viața așa cum nu-ți imaginai c-ai putea s-o vezi, s-o trăiești și mai ales, s-o accepți. Da, acceptarea ar fi antonimul renunțării. Și ambiția. Și-ar mai fi nevoie și de câteva motive pentru care să merite să-ți schimbi traiectoria.
Nu știu ce-i mână pe alții în luptă, dar eu mizez pe oamenii care cred în mine. E înălțător ca atunci când ajungi să uiți de tine, de potențialul tău, de ce ai tu mai bun, atunci când nu mai poți să vezi în tine binele, persoanele din jur, unele mai apropiate, altele apărute de nicăieri, îți spun că totul o să fie bine, că au încredere în forța ta. Uneori nu e nevoie decât de un ușor împins de la spate sau o bătaie pe umăr. Și de niște figuri prietenoase care încearcă să-ți deschidă ochii.
Și pentru că sunt unele lucruri de care-ți amintești cu drag chiar și-atunci când ești jos și la care simți că n-ai cum să renunți, pentru care merită să te trezești dimineața. Cum ar fi părinții, familia, care te așteaptă cu drag acasă, orice s-ar întâmpla, care, deși neputincioasă în unele cazuri, știe cum să rămână lângă tine și să-ți insufle speranță printre gândurile oarecum obscure.
Merită să continui pentru zâmbetele de pe fețele celor dragi care apar atunci când văd că și tu încerci cumva să zâmbești sau poate doar pentru simplu fapt că ești încă acolo, că n-ai renunțat la ei. Și pentru cei care-și amintesc de tine, deși tu, prins în probleme de nerezolvat, ai uitat să-i mai întrebi de sănătate. Sunt prietenii, tot mai puțini, e drept, dar care au trecut peste toane și au rămas lângă tine.
Cred că mai merită să nu renunți și pentru lucrurile pe care n-ai reușit să le faci, pe care le ai notate pe diferite liste și care așteaptă să fie bifate. Pentru că timpul nu e încă un dușman. Doar dacă-i permiți să fie.
Mai sunt drumurile neumblate, cele pe care vrei să te întorci, călătoriile neașteptate, trenul care mereu așteaptă, orașele pe care nu le-ai descoperit, în care n-ai trăit, rulota pe care nu ți-ai achiziționat-o, concertele la care n-ai fost sau cele pentru care-ai străbate țara, melodiile pe care te trezești fredonându-le pe stradă, pe care le asculți în loop și cu care-i înnebunești pe cei din jur, filmele de care nu te mai saturi, fotografiile pe care nu le-ai făcut, cărțile pe care nu le-ai citit, gândurile, ideile, poveștile pe care nu le-ai scris și care-așteaptă să se așeze cândva în fața unor ochi, ochii verzi pe care i-ai redescoperit (căci e interesant cum atunci când te aștepți mai puțin, când nu mai cauți și ești pe punctul de a lăsa orice gând de bine în urmă, apare cineva care te-ndeamnă să mergi înainte, de data asta ținându-te de mână).
Nu merită să renunți când greul cu care te confrunți pare “cel mai greu”, pentru că și din decădere înveți, chiar dacă uneori ajungi să faci doar jocuri de cuvinte încercând să înțelegi ceva și te întrebi cum se cade să fii cumsecade și să simți cum se decade? Pentru că merită măcar încercarea de a te ridica. Pentru că să trăiești altfel poate fi o provocare. Departe cumva de tot ce ai făcut până acum, departe de mintea ta, dar aproape de dorința de-a observa lumea, de a o descrie, de a o fotografia, de a o simți în preajmă, de a face parte din ea. Cumva.
Cineva spunea că oamenii care intră în contact cu mine “se metamorfozează, devin mai buni, se schimbă ceva în ei”. Câteodată acesta poate fi cel mai puternic argument. Atât timp cât poți să te uiți zâmbind în urmă și încerci să-ți transformi regretele în învățături, când accepți schimbarea din tine, venită în urma unor alegeri bizare, cât încă mai poți să râzi de tine, dar și să te îmbărbătezi și mai ales, când cei din jur se-ncred în reîmprospătarea ta, merită să nu renunți.
5 Comments