Un cuvânt și-o stare ce mă urmăresc de ceva vreme. Temporalitate. Provine dintr-un cuvânt ce uneori mă sperie și alteori mă bucură, dar nu despre ticăitul suveran al fundalului vreau să scriu. Ci despre felul meu temporar de a fi, accentuat în ultima perioadă.
Schimb a patra locuință temporară într-un singur an, în al patrulea oraș temporar de pe lista urbelor prin care am trecut cu gândul de-a nu fi doar o fugară temporară. Nume de străzi, stații de bus, trasee, scurtături, rămân toate înfundate în bagajul unor locuri poate în curând uitate.
Oamenii, uamenii, prietenii, simplele cunoștințe devin temporare, firesc. Dacă nu se schimbă în totalitate, precum susțin că le imposibil să o facă de unii singuri, apar alți oameni, distanțe, interpretări și întâmplări care să le schimbe traiectoria în relații.
Sentimentele sunt și ele trecute, în foarte mare parte, la categoria temporare. Stările care mă și ne încearcă se schimbă, iar ăsta nu-i un lucru rău. Ranchiuna, supărarea, durerea, astenia, bucuria, nervii, tăcerea, pasiunea se amplifică și scad tocmai prin calitatea lor de a fi temporare și mai ales, atunci când surprind. Eu și tu, suntem temporari, e cert. Zbuciumul de aici e temporar și el, vasul ciobit de pe malul râului la fel, dar nu vreau să m-arunc în filosofii temporare.