De fapt taximetristul. Sau despre cum să plăteşti la jumătate de preţ drumul până la facultate…
Dimineaţa e greu, ştim cu toţii. Mai ales după o vacanţă pe care mai mult am dormit-o. Şi apelăm la taxi, mai ales că suntem patru, nici nu se simte la buzunarul studenţesc proaspăt venit de-acasă. Ăştia nu mai ştiu pe unde să îşi pună reclamele, sus, pe spătarele scaunelor, au pus două ecrane: “Uite că aveţi şi televizor”, zice Andreea urcându-se cu “invidie” în faţă. Da’ ce să îţi povestesc, printre un căscat şi-o măslină-n drum spre facultate, mă delectez şi cu reclamele de la saloanele de masaj erotic… “hai că vomit!”
Trafic, frate, bineînţeles, doar fiecare încearcă să ajungă la munci şi şcoli. Nerăbdarea… pe toţi ne-ncearcă. Şi pe noi, dar stăm cuminţi, nu comentăm. Taximetristul însă, ori avea ceva treabă importantă, ori vroia să scape cât mai repede de patru fete adormite, ori mai degrabă vroia să ne impresioneze. Nu contează asta, dar a făcut ce-a făcut, încât după ce-a accelerat nebuneşte şi a depăşit, a uitat pe unde e frâna şi oricât de repede şi-ar fi amintit, tot ceva buşitură ieşea. Nu ştiu ce-a fost în capul lui, cum a calculat distanţa, de-a calculat ceva, sau dormea mai profund decât noi. Ştiu doar că dacă nu erau afurisitele alea de reclame acum nu mă durea capul şi nu trebuia să-mi masez cucuiul. Pe lângă asta, de era prudent domn’ şofer, Andreea n-ar fi avut degetul amărât şi nici celălat şofer nevinovat, maşina buşită. Că de a taximetristului nu-mi pasă. Şi râdea… Un zâmbet tâmp. “Cât tre’ să vă dăm?”, zicem noi cu ultima fărâmă de omenie. “Lăsaţi”, spune el râzând, probabil cu prima lui fărâmă de bun simţ. Mult până la şcoală nu mai era, dar a chemat totuşi un taxi să ne ducă… şi astfel aventura asta m-a costat numai un leu. Pam Pam!
Be First to Comment