Aspiratorul pierdut

E sâmbătă seara. Stau singură în camera de cămin pe întuneric. În cameră pătrunde doar lumina uşor nuanţată a cerului în apus. Am vegetat toată ziua şi am terminat de citit “Istoria iubirii” de Nicole Krauss. Frumoasă poveste.
Mă simt ca într-un balon când rămân singură aici în weekend. Într-un balon ce pluteşte izolat departe. Nu aud şi nu văd nimic din afară. Îl iau pe NU în braţe şi păşesc apăsat cu el pe calea viselor.
Cred ca de zece ori a bătut cineva la uşă. Pot fi zece persoane sau una insistentă. Poate două persoane, trei sau cinci. Nu ştiu. Dar ştiu de ce au bătut. Aspiratorul pentru palierul acesta se află la noi în cameră. Proastă alegere. Sâmbata… multă lume are nevoie de el. Dar aspiratorul e aici cu mine, o persoană care s-a izolat când i-a apucat pe toţi curăţenia. De zece minute uşa nu a mai fost atinsă de nicio îndoitură de deget. La vreo trei camere distanţă se aude zgomotul hărniciei. Cineva n-a răbdat şi a făcut rost de un alt aspirator. Probabil e Leo, băiatul care aspiră în fiecare zi. Cred că are o obsesie.
Iar bate cineva la uşă. Dar nu la mine ci la uşa de unde se aud zgomotele… “un alt aspirator pe palier”.
N-am chef de ei. Gata! E linişte… Dacă vor aspirator n-au decât să-l caute pe google şi poate îi va îndruma discret spre blogul meu.
Mi-e somn. Trebuie să mă trezesc.