Sub lumina caldă a cerului de martie grupuri de oameni îşi iau rămas bun, altele se îmbrăţişează de parcă nu s-au mai văzut de secole. Culori apar, culori se pierd. Mai multe bagaje decât oameni în autogara Atlassib. O fetiţă cu două codiţe jucăuşe cotrobăie agitată într-o geantă, căutându-şi probabil păpuşa preferată. Oamenii trag bagajele după ei, chinuindu-se. Mulţi vin din străinătate. În acele geamantane greoaie poate zac înghesuite daruri pentru cei care-i aşteaptă de mult.
Oamenii sunt prea grăbiţi ca să mai piardă o clipă pe astfaltul autogării. Nu mi-e greu să găsesc o bancă liberă. Opresc muzica ce-mi fulgeră-n căşti tocmai pentru a le asculta forfota, agitaţia, graba foşnind, dorul urlând şi nerăbdarea. Trecători şi călători ce se perindă de colo colo. Câte un fum fugar tras în ultimul moment, o palmă cu degetele triste ce îşi iau la revedere, un sărut de rămas bun, o îmbrăţişare strânsă până la refuz ori un zâmbet înseninat de mult aşteptata revedere. Unde pleacă? De unde vin?
La nici cinci metri distanţă zăresc un grup de oameni, pare a fi o familie. Îi văd înţelegându-se pe semne şi totuşi sunt gălăgioşi nescoţând niciun sunet, se bucură de viaţă, aud doar râsete. “Aşa se înţeleg toţi”, îi spune băiatul de pe banca alăturată femeii de lângă el care-şi pierde privirea agăţată-n zare. “Da, da”, răspunde încet femeia, întreruptă parcă din reverie.
Doamna Elena, o femeie foarte aranjată, având în jur de 50 de ani ţine lângă ea o geantă roşie şi urmăreşte curioasă fiecare autocar care intră în autogară. Nu pot să nu-i remarc sumedenia de bijuterii ce se scaldă în lumina soarelui şi o împodobesc. Se ridică şi se îndreaptă spre ultimul autocar sosit. Nu-mi ridic bine ochii că o şi văd întorcându-se dezamăgită. “Germania…”. “Încă nu a ajuns?”, o întreabă mirat băiatul de lângă ea. Îşi aşteaptă sora care vine de la Milano. Nu reuşeşte să-mi spună prea multe că iar se ridică. Băiatul o priveşte pornită-n căutarea ei şi ronţăie iritant nişte seminţe. Are 19 ani, poartă o pereche de adidaşi lila cu steluţe, blugi şi o geacă neagră de fâş. Lângă el e întinsă o geantă mare albă, dar care nu pare foarte încărcată.
Femeia se întoarce singură şi se aşează plictisită pe bancă. Are acea nerăbdare pe care o întâlneşti la copiii ce-l aşteaptă pe Moş Crăciun. “Hai doamnă, îţi dau un parfum?” îi spune insistent un bărbat ce ţine-n mână o cutie neagră cu dungă aurie, iar în cealaltă o plasă plină ochi de parfumuri. Femeia nu-l aude, nu schiţează niciun gest, se uită prin el, prin mine, prin toată “ceata” din autogară. Îşi caută sora din priviri. N-a mai văzut-o de patru ani.
Apare un alt autocar. Doamna Elena se ridică ţinând strâns de geantă. “Ăsta o fi?”. “Dar nu sunt oameni în el”, îi răspunde băiatul. Prea târziu, a plecat deja spre locul de unde crede că îi va apărea sora. Se întoarce. “Ăsta cred că de aici ia pasageri”.
Pe cerul ce acum o jumătate de oră ne umplea cu un albastru calm s-au instalat nişte nori uşor ameninţători. “Sper că nu plouă şi azi”, oftează băiatul în timp ce-şi aprinde o ţigară.
Odată cu norii au apărut în peisaj alţi oameni cu bagajele lor. Se anunţă autocare înspre Târgu Mureş, Bucureşti, Iaşi. “Cred că ăsta-i, că merge la Suceava”, gândeşte cu voce tare doamna Elena uitându-se la ceas. Se ridică şi se îndreaptă spre alt autocar. Am obosit doar privind-o.
Locul îi este ocupat de un şofer de taxi care visează clienţi. “Hai ploieşteanule să te duc acasă… uff.. greu găseşti clientul potrivit”. Femeia se întoarce dar se aşează pe o altă bancă.
Oameni vin, oameni pleacă. Trecători, călători, grăbiţi şi tăcuţi îşi cară bagajele pline de vise, bagaje multe, grele, verzi, albastre, negre.
O gagică brunetă cu geacă de piele şi ochelari de soare se iveşte din mulţime. Îşi trage trolerul după ea. Cu mână stângă îşi dă la o parte o şuviţă deranjantă de pe ochi. Când nu trage adânc din ţigară, face baloane cu guma. Încotro se îndreaptă? Băiatul cu papuci cu steluţe o priveşte admirativ, însă nasul ei pe prea sus ca să-i lase ochii să-i observe pe cei din jur.
Doamna Elena şi-a pus faţa-ntre palme suspinând de nerăbdare. Cu un şuierat uşor, un autocar îşi aruncă roţile pe drumul prăfuit. Femeia se ridică iar. De data aceasta nu se mai întoarce singură. Are pe lângă un zâmbet larg şi o femeie înaltă de braţ. N-ai spune că sunt surori, nu seamănă. Taximetristul se ridică aşteptându-le ca pe “clientul potrivit”, însă ele trec povestind mai departe. Au atât de multe să-şi spună.
Sub cerul tot mai încărcat de nori autogara continuă să schimbe oameni şi trasee.
Be First to Comment